Timpul.md

Istorie 10 Decembrie 2019 | 07:00

(În culisele istoriei) Un principe sârb, în pământ basarabean

Cunoaştem cu toţii grelele încercări ce s-au abătut asupra Serbiei în ultimii douăzeci de ani. Dezmembrarea Iugoslaviei, războiul cu NATO, mii de refugiaţi, sărăcie şi deznădejde, şi totuşi, sârbii sunt de neînvins… 

Sârbii în Basarabia reprezintă un capitol aparte din istoria noastră.

Luptători dârji împotriva ocupaţiei otomane, ei adesea erau nevoiţi să se refugieze ca să-și regrupeze forţele şi să contureze noi planuri de continuare a luptei antiotomane. Un loc mai potrivit decât Basarabia era greu de găsit. O populaţie tolerantă faţă de emigranţi, o administraţie înţelegătoare faţă de problemele refugiaţilor, o elită boierească care nu se sfia să intre în contact cu elitele străine şi chiar să se înrudească cu ele.

În acest schimb de oameni şi valori s-a ajuns atât de departe, încât dansurile şi cântecele la noi se numesc „sârbe”, fără să conştientizăm că, de fapt, ele vin din cultura şi tradiţia altui popor.

O stradă din sectorul Râşcani din Chişinău se numeşte şi azi Sârbească, fiind situată între str. Cahul şi Şipotelor.

Chiar şi numele de familie al mai multor personalităţi basarabene a fost Sârbu. Autorul primelor cărţi de poezie în limba română editate la Chişinău a fost Ioan Sârbu (1830-1868), militanţi ai ideilor comuniste au fost Elena Sârbu (1915-1943) şi Constantin Sârbu (1894-1938), iar un mare pictor contemporan născut în Chişinău a fost Andrei Sârbu (1950-2000).

Această apropiere dintre cele două popoare a mers atât de departe, încât la finele secolului XIX, basarabeanca Natalia Keşco a devenit regina Serbiei, căsătorindu-se cu regele Milan Obrenovici.

Istoricul Gheorghe Bezviconi chiar în primul număr al revistei sale „Din trecutul nostru”, apărut la 1 noiembrie 1932, dedica un studiu aparte acestei teme - Sârbii în Basarabia. Revine la aceeaşi temă în 1939, în numărul din lunile ianuarie-aprilie, adică în ultimul an de apariţie a revistei respective.

Tot despre sârbi găsim informaţii curioase în cartea eruditului cercetător Ion Halippa, Oraşul Chişinău pe timpul aflării aici a poetului A. S. Puşkin, 1820-1823 (Chişinău, 1899).

După cum mărturisesc şi memorialiştii din acea vreme I. Liprandi, A. Weltman şi alţii, majoritatea emigranţilor sârbi s-au stabilit temporar cu traiul la Hotin, de unde treptat s-au mutat la Chişinău, care pe la 1820 devenise un centru al viitoarei eterii, adică al răscoalei pentru eliberarea Greciei de sub jugul otoman, şi era un semnal pentru eliberarea ţărilor din sudul Europei.

Primul însă care remarcă fenomenul stabilirii sârbilor în Basarabia este scriitorul Pavel Svinin care încă în 1816, în lucrarea Descrierea regiunii Basarabia, consemnează: „Au emigrat încoace din Austria, ulterior şi în 1814, cu viteazul conducător Gheorghe Pétrovici (Cerni), în număr de 72 de familii. Localitatea Tabac (de lângă Bolgrad) a fost aleasă pentru aşezarea lor…”.

Curios e faptul că în mare parte planurile de eliberare a Serbiei de sub dominaţia turcească au fost zămislite tot în capitala Basarabiei, unde erau stabiliţi cu traiul, temporar, mai mulţi lideri ai acestei comunităţi: voievozii Vucici, Jukovici, Nenadovici, fraţii Machedonski, mitropolitul Serbiei Leonte Lambrovici, arhimandritul Spiridon Filipovici, colonelul I. N. Radici, fostul secretar al lui Cara-Gheorghe, I. Djurici ş.a.
Iar documentele atestă adresări din partea voievodului Cara-Gheorghe încă în 1809. Patru scrisori de ajutor din partea sârbilor răsculaţi împotriva ocupaţiei otomane au fost publicate în revista Arhivele Basarabiei (1930, nr. 3, pag. 297-300). Profesorul şi cercetătorul Toma Gh. Bulat a găsit pentru ele un generic sugestiv: „Ajutoare Româneşti pentru revoluţionarii sârbi (1809)”. Şi trebuie să reţinem că ajutorul solicitat a fost acordat, iar cercetătorul a concluzionat în acelaşi studiu: „…şi astfel din sudoarea românească au mers bani grei, pentru sforţarea de mântuire politică a Sârbilor. Mai mult, meşterii noştri au lucrat cu mintea şi cu braţul lor la descătuşarea lor. Credem că naţia noastră poate fi mândră şi de aceasta”.

O dovadă a legăturii noastre istorice o descoperim chiar în inima Chişinăului.

La Cimitirul Central de pe strada Armenească s-a păstrat ca prin miracol un mormânt aparţinând unei personalităţi istorice - principele Alexei Cara-Gheorghe, care are o biografie scurtă, dar legată în întregime de Basarabia. Fiu al voievodului sârb Gheorghe Pétrovici, care figurează în istorie cu numele Cara-Gheorghe (14.XI.1768 - 25.VII.1817), s-a născut la 1798 în satul Topola.

Numele acestei familii domneşti provine dintr-o poreclă iscată în urma unei tragedii.

Gheorghe a moştenit tronul de la tatăl său Petre, pe care l-a ucis în 1787, din cauză că acesta nu susţinea lupta împotriva turcilor. Iar într-o clipă de furie şi-a spânzurat fratele. În felul acesta, porecla „Cara”, în turceşte, adică „cel Negru”, a devenit nume propriu pentru el, iar în continuare şi urmaşii lui purtau numele de familie Cara-Gheorghe.



Despre acest neam a fost publicată la Viena, în 1883, de către N. Nenadovici, monografia Viaţa şi activitatea lui Cara-Gheorghe.
Pe când Cara-Gheorghe se afla în Rusia, împăratul Alexandru I l-a înscris pe fiul acestuia, Alexei, în aşa-numitul „Corp de paji”, un colegiu instituit special pentru elita aristocratică a Rusiei.

Studiile le-a terminat pe când avea 18 ani, obţinând gradul de porucic al gărzii, iar timpurile vitregi l-au adus pe meleagurile basarabene, la Hotin.

Aici a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu Maria, fiica şătrarului Nicolae Trohin, mareşal al nobilimii din ţinutul Hotin (1828-1831). Mama fetei, Victoria Buzne, provenea dintr-o familie veche boierească, binecunoscută în Basarabia.

Familia Trohin era înstărită, deţinând peste 1225 de fălci de pământ, şi era stabilită cu traiul în satul Chişla Stăneni, din fostul ţinut Soroca, denumit ulterior Schineni.
După naşterea - în 1827- a fiului Gheorghe, Maria Cara-Gheorghe a decedat.

Pe mormântul ei de la Schineni, localitate situată la 18 km de Soroca, la 12 august 1828, principele Alexei Cara-Gheorghe a instalat un monument funerar pe care scria: „Aice odihneşci roba lui Dumnezeu Maria, soţia părucicului Alexe Cerni Karagheorghi, fiica şătrarului Trohin, s-au săvârşit în anul 1827 mart în 22. Dumnezeu s-o erti”.

În scurtă vreme s-a stins din viaţă şi Alexei, presupunându-se că moartea lui a survenit în urma epidemiei de ciumă ce bântuia în acea vreme în întreaga Basarabie.

Firul vieţii lui s-a rupt la 33 de ani, în 1831, la Chişinău, unde a şi fost înmormântat.

În partea centrală a cimitirului din str. Armenească s-a păstrat monumentul lui funerar - o piramidă din piatră de Cosăuţi, având la poale patru dreptunghiuri ce conţin: monograma prinţului, date despre anul morţii şi simbolul ochiului divin. Chiar şi după aproape 180 de ani, mormântul arată foarte bine, deşi de ani buni nu-l mai îngrijeşte nimeni.

Urmaşi ar trebui să existe, căci firul genealogic s-a dus de la Alexei către fiul Gheorghe.

Urmaşii lui Gheorghe au fost pictorul Bojidar care la vremea lui a fost celebru la Paris şi Alexei care a fost scriitor.

E curios faptul că al doilea fiu al domnitorului Cara-Gheorghe s-a numit Alexandru (1806-1885) şi acesta a copilărit şi în Basarabia, ba la Chişinău, ba la Hotin. El l-a dat Serbiei pe regele Petru I (1903-1921), iar acesta, la rândul său, a fost tatăl regelui Alexandru I (1921-1934), căsătorit cu regina Mărioara, ei deja fiind părinţii regelui Petru al II-lea (1934-1941)…

Dar aceasta de acum reprezintă o cu totul altă poveste…

Iurie Colesnic

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus