Timpul.md

Ultima oră 13 Mai 2014 | 08:08

(ÎNCOTRO?) Centrismul din RM este certat cu logica elementară

Protagonistul articolului precedent "m-a onorat" cu un răspuns , dar acesta e tot atât de inconsistent ("câteva cuvinte", "câteva rânduri") şi de întârziat (au trebuit să treacă 3 zile) ca şi autorul său.

Am pus ghilimelele de rigoare expresiei "m-a onorat", pentru că interlocutorul nu-mi poate oferi ceea ce-i lipseşte cu desăvârşire.

Acest "seamăn al meu" (fără de seamăn), considerându-se "ayatolah-ul majorităţii" şi arogându-şi dreptul de a vorbi în numele acesteia, m-a vizat adresându-se tuturor minorităţilor (titlul: "Mesaj adresat minorităţilor"). Să-mi fie iertată modestia, dar umila mea persoană nu reprezintă nici măcar o minoritate, darămite pe toate laolaltă.

Faceţi, vă rog, abstracţie de greşelile ortografice ale interlocutorului meu şi remarcaţi-i maniera perfidă de a mă confunda cu grupul său imaginar de majorete: "(...) nu voi răspunde provocărilor minuscule şi neimportante din partea unor amici, dimpotrivă, chiar îl rog să mai gândească la problema de logică din postarea precedentă (...)". Să nu fi devenit dânsul membru al unui partid minuscul nu l-aş fi crezut în stare de atâta grandomanie. Eh, poţi scoate omul din partid, dar nu şi partidul din om...

Culmea ipocriziei constă în a-i ruga pe cei pe care îi ofensează, numindu-i extremişti, să-i explice "legătura dintre limba vorbită şi identificarea naţională a unui individ". De fapt, "extremişti" suntem cu toţii, doar pentru că avem opinii diferite de ale sale şi, prin urmare, nu sunt unicul exonerat de a da curs solicitării. Cu toate acestea, nu-i pot lipsi pe cititori de câteva argumente, fără a avea iluzia că acestea vor ajunge, vreodată, la "mintea cea de pe urmă a moldoveanului" nostru:

Conform DEX, naţiunea este definită drept o „comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune”[1].

Însă, în NODEX, se precizează că naţiunea nu se constituie, neapărat, în cadrul unui stat: „comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii”[2].
În opinia lui Anthony Smith, „naţiunea nu este proprietatea exclusivă a anticilor după cum nu este nici sacrificiul de sine eroic pentru propria patrie. Aceasta este în egală măsură, atât un fenomen al lumii moderne, cât şi al celei antice”[3].

Sociologul Ernest Gellner susţinea că „doi oameni aparţin aceleiaşi naţiuni dacă şi numai dacă împărtăşesc aceeaşi cultură, adică un sistem de idei, de semne, de asociaţii şi moduri de comportare şi comunicare (...), dacă şi numai dacă fiecare recunoaşte că aparţine aceleiaşi naţiuni”[4].

Impactul limbii asupra unei sau altei naţiuni este diferit de la caz la caz. Respectiv, „Franţa era constituită ca naţiune medievală prin 1300, dar schisma între limbile d’oil şi d’oc persistă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Frederik Mistral încununa un mileniu de creaţie poetică provensală. La 1600 românii erau despărţiţi în trei state, dar limba pe care o vorbesc este excepţional de unitară, fie ea oglindită în textele maramureşene, în tipăriturile lui Coresi sau în scrisorile bistriţene. (...) Întâii noştri scriitori, Grigore Ureche sau Miron Costin, îşi încep orice meditaţie istorică, îndată după descendenţa romană, de la latinitatea şi unitatea limbii”[5].

Marele istoric ieşean (deci un moldovean!), A.D. Xenopol, considera că „ideea naţională a pornit la noi odată cu introducerea limbii române în biserică în cursul veacului al XVII-lea şi obârşia ei stă în cugetarea că suntem un popor de viţă romană”[6].

Etno-psihologul şi filosoful Constantin Rădulescu-Motru afirmase: „Conştiinţa comunităţii de origine, căreia i se mai zice comunitatea de sânge, împreună cu aceea a comunităţii de limbă sau de cultură, fiindcă prin cultivarea limbii se mijloceşte cultura în genere, împreună şi cu conştiinţa comunităţii de destin sau de menire istorică – sunt cele trei aspecte pe care le ia conştiinţa naţională în cursul dezvoltării sale”[7].

Respectabilul academician Ioan Aurel-Pop reiterase faptul că: „Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610) era con­vins înainte de 1600 că toate provinciile în care se vorbeşte franţuzeşte trebuie să aparţină Franţei, după cum cele de limbă germană trebuie să fie ale germanilor sau cele de limbă spaniolă ale spaniolilor”[8]. Prin urmare, pe la 1600, ca şi la 1400, apartenenţa la un stat naţional se judecă şi în funcţie de limbă.

Pavel Kruşevan, funcţionar al administraţiei ţariste din Basarabia: „Moldovenii sau românii constituie cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei, aproape ¾ din totalul locuitorilor (...) Ruşii îi numesc pe români moldoveni, după numele uneia dintre ţările româneşti (Русскіе называютъ румыновъ молдаванами, по имени одного изъ румынскихъ княжествъ)”[9].

Asemănător se exprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei Filip Viegel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină limba latină”[10].

Chiar şi profesorul Berg, un imperialist şovin recunoştea, în „Descrierea etnografică a moldovenilor”, că: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”[11].

Consideraţii privind preponderenţa elementului etnic românesc în Basarabia se regăsesc şi în alte scrieri din perioada ţaristă, cum sunt cele ale militarului A.O. Zaşciuk[12], ale scriitorului V.M Garsin, ale publicistului L. Tihomirov, ale generalului Kuropatkin, ale geografului P.P Soraka, ale profesorului N. Laşkov etc.[13].

Aş putea evoca numeroase alte dovezi referitoare la originea românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, dar „majoritarul” nostru este departe de a le putea asimila. Revenind la aberaţiile acestuia, remarc faptul că respectivul nu face distincţie dintre unionism şi separatism, dintre naţionalism şi extremism, dintre dreapta şi stânga, considerându-le deopotrivă „uniri vamale, statale, asiatice, frăţeşti, istorice”. Ba chiar ai impresia că uneori încearcă să se convingă pe sine însuşi: „asta şi vreau să zic”.

Cât priveşte ideea sa de bază, precum că „(...) nu are nimic în comun limba vorbită de o persoană cu identificarea etnică a acestuia”, interlocutorul meu porneşte de la premisa eronată că identitatea etnică este un act de voinţă (adică te poţi naşte de oricare etnie doreşti), iar limba maternă este o oarecare limbă vorbită (pe care o poţi uita). Propun să-l lăsăm în neştire, poate la senectute va avea măcar o revelaţie printre atâtea dezamăgiri.

Acestea fiind spuse, cer scuze dacă v-am obosit, dragi cititori, cu această intervenţie faţă de inepţiile „majoritarului” nostru. Vă asigur, şi pe această cale, că prefer să fac parte din „minoritate”, decât din nimicnicie.

[1] Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.
[2] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti: Ed. Litera Internaţional, 2002.
[3] Smith A. D., Naţionalism şi modernism, Chişinău: Ed. Epigraf, 2002, p. 10.
[4] Gellner E., Nations and Nationalism, Ithaca and London, Cornell University Press, 1983, p. 7.
[5] Chindriş I., Naţionalismul modern. Eseuri infidele, Cluj-Napoca: Ed. Clusium, 1996, p. 10-11.
[6] Xenopol A. D., Naţiunea română, Bucureşti: Ed. Albatros, 1999, p. 205.
[7] Rădulescu-Motru C., Etnicul românesc. Naţionalismul, Bucureşti: Ed. Albatros, 1996, p. 21-22.
[8] Pop I. A., Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998, p. 102.
[9] Kruşevan P. A., Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii, statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik. Moscova, Tipografia A.V.Vasilieva, 1903, p. 175.
[10] Şarov I., Cuşco A., Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX, În: Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 22.
[11] Ibidem, p. 27.
[12] Nistor I., Istoria Basarabiei, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991, pp. 209-210.
[13] Constantin I., Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti: Ed. „Fiat Lux”, 1994, p.77.

Ion Mischevca
http://mischescu.blogspot.com/

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus