Timpul.md

Interviu 18 August 2013 | 19:34

(INTERVIU) „KAGHEBIŞTII M-AU URMĂRIT CINCI ANI”

Un interviu cu profesoara universitară Raisa Ganea, realizat de Dumitru Crudu 

- Cum se manifesta KGB-ul în mediul universitar?

- În Uniunea Sovietică, în orice grupă studenţească era un turnător selectat dintre cei mai deştepţi, talentaţi şi simpatici tineri. La filologie, în spatele decanatului, era o odăiţă, se numea secţia numărul unu, unde se fabricau şi se păstrau dosarele fiecărui profesor şi student. Studentul-turnător mergea acolo şi-şi denunţa profesorii şi colegii. Mai târziu, am aflat şi eu cum m-au turnat şi pe mine, am aflat când m-au chemat la sediul central al KGB-ului, altfel, poate că nu aş fi aflat niciodată. Şi atunci când am aflat, am trăit un şoc, pentru că eu eram o persoană obişnuită, eram eminentă, un om onest, ce pericol puteam reprezenta eu pentru colosul sovietic? Adică, vă daţi seama până unde se ajunsese, dacă un om comun era monitorizat de securitate, atunci ce să mai spunem despre ceilalţi, mai îndrăzneţi şi mai răsăriţi? Fireşte că aceştia erau imediat luaţi la evidenţă, fiind, ulterior, exmatriculaţi. Unul dintre cele mai răsunătoare cazuri a fost cu cinci băieţi de la biologie, din anul cinci, exmatriculaţi pentru... naţionalism. Într-o bună dimineaţă, deja eram profesoară de literatură universală, când securitatea împânzise facultatea. Unde nu te uitai, vedeai un securist. Toate catedrele închise. Toţi anchetaţi. Toţi luaţi de guler şi trecuţi prin jăratic. Şi de ce? Pentru a afla cine a scris pe peretele facultăţii: „Kutuzov-ocupant!”. Acum, eu îmi dau seama, că poate inscripţia aia a fost fabricată chiar de securitate pentru a se răfui cu studenţii incomozi.

- Să revenim la experienţa dumneavoastră personală. Într-o zi, v-au chemat şi pe dumneavoastră la sediul KGB-ului.

- Într-o bună zi, se deschide uşa sălii de curs şi intră o huidumă care îmi declară că e de la securitate. Îl chema Morăraş. Din capul locului, m-a luat tare de tot, ca să mă sperie, pentru că dacă te sperii, eşti al lor. Ştiam că trebuia să-mi păstrez îngerii acasă, dar, cu toate astea, mi s-a făcut cald şi rece, în acelaşi timp. M-am speriat îngrozitor că o să mă ia la securitate şi nu o să mă mai întorc niciodată acasă, aşa cum nu s-au mai întors foarte mulţi oameni duşi la securitate. M-am făcut de-o kilă, vorba surorii mele. Inima îmi sărise din piept şi sângele îmi vuia în cap şi mă gândeam obsesiv la unul şi acelaşi lucru: Dumnezeule, oare unde şi ce am zis? Şi m-am mai gândit la ceva, oare ce etichetă o să-mi lipească pe frunte, că sunt curvă, drogată sau beţivă, căci fără etichetă nu se putea. Că nu era destul să-l acuzi pe un om de naţionalism, mai trebuia şi să-l discreditezi cumva, să-l faci scursura societăţii. Uneori, te declarau nebun şi te trimiteau la casa de nebuni, alteori, răspândeau zvonul că eşti curvă. Şi ziceau: da voi ştiţi că naţionalista aia, de fapt, e o târfă ordinară? Şi atunci, cine te mai lua în serios? Pentru a-i ridiculiza ideile şi convingerile unui om, îi lipeau pe frunte o etichetă infamantă. La asta mă gândeam eu în timp ce tipul mă scruta din pragul uşii. Până la urmă, m-au făcut şi pe mine curvă. Dar asta s-a întâmplat un pic mai târziu. În clipele alea îngrozitoare însă, Morăraş mă aştepta în pragul uşii. Norocul meu era că mă aflam într-o aulă studenţească şi că studenţii mă aşteptau să-mi continui ora. Am profitat de acest lucru ca să mă calmez: I-am zis: vă rog, aşteptaţi-mă un pic, până le dau studenţilor să facă ceva. Şi în timp ce le povesteam studenţilor ce să facă în lipsa mea, am reuşit să-mi stăpânesc bătăile inimii şi să mă calmez. Doar după ce mi-am venit în fire, m-am îndreptat spre securist şi l-am urmat la catedră. „Da, vă ascult, ce vă interesează?”, l-am întrebat eu, după ce am închis uşa după mine. „Studentul dumneavoastră, Grişaveţchi Mişa, îl citeşte pe Camus”. Şi eu îi zic: „Ei şi ce dacă-l citeşte pe Camus?”. S-a făcut foc. Arăta ca un curcan fiert. Am crezut că o să mă plesnească. Camus şi Sartre erau interzişi. În Universitatea din Moscova însă se dădea voie să-i citeşti, dar la noi, nu. Acesta era alibiul meu şi am făcut recurs la treaba asta, zicându-i că profesorii din Moscova i-ar pune doi, dacă nu l-ar citi pe Camus. Apoi, l-am întrebat, dar dumneavoastră l-aţi citit pe Camus? Tipul s-a făcut borş şi a ieşti trântind uşa. Dar la securitate nu m-au chemat atunci, ci un pic mai târziu.

- Vă mai amintiţi cine de la securitate v-a interogat?

- Căpitanul Gropa. Deşi m-a pus să semnez că n-o să-i divulg numele, acum am s-o spun deschis, Gropa îl chema. Iar prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost asta: dacă m-am culcat sau nu cu Gheorghe Ghimpu? Deci, se purtau cu mine ca şi cu o curvă. Îmi vorbea ca la uşa cortului, ca să mă înfricoşeze şi să mă intimideze. Apoi, în timpul interogatoriului, încerca să mă facă să cred că nu voi mai ieşi niciodată din clădirea securităţii şi că o să-mi distrugă familia. Sau, dacă totuşi voi ieşi, o să mă dea afară de la facultate şi o să mă bage la casa de nebuni. Mă interoga în legătură cu Gheorghe Ghimpu, cu care am lucrat un timp la aceeaşi catedră, impunându-mă să le spun tot ce ştiu despre colegul meu. La un moment dat, a intrat un tip în sala unde eram interogată şi când a trântit o dată cu pumnul în masă, eu am sărit ca arsă în picioare, gândindu-mă că, gata, acum mi-am găsit naşul. Îmi cereau să fac declaraţii împotriva lui Gheorghe Ghimpu. Eu le-am zis că e un om deştept, dar ei voiau neapărat să ştie ce-am discutat. Păi, nu am discutat prea multe, încercam s-o scald eu. În timp ce mă interogau, mă gândeam la soţul meu, care, şi el, a fost hărţuit de securitate, fiind interogat, poate chiar în aceeaşi sală, poate de acelaşi căpitan, poate acest căpitan l-a şi băgat la casa de nebuni. La soţul meu mă gândeam în timp ce tipul trântea cu pumnul în masă şi răcnea la mine. La soţul meu mă gândeam, care, deşi terminase cu cinci (zece, cum ar veni azi) pe linie facultatea de ziaristică, securitatea îl băgase la nebuni. În clipele alea, când eram interogată, mă gândeam că de răspunsurile mele depinde soarta apropiaţilor mei. În funcţie de ce voi declara eu, ei vor avea de suferit sau nu. Eram foarte conştientă de aceste lucruri în timp ce le povesteam kaghebiştilor de Gheorghe Ghimpu, de aceea, şi încercam să le dau detalii comune, care să nu-l afecteze cu niciun chip. Când mi-au dat drumul, nu am crezut mult timp că mi-au dat drumul. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am închis uşa KGB-ului în urma mea, a fost să merg la Ion Conţescu, care a avut foarte mult de suferit de pe urma KGB-ului, şi să-i spun: caută-l urgent pe Gheorghe Ghimpu şi anunţă-l că se fabrică un nou dosar contra lui. M-au urmărit cinci ani. M-au urmărit chiar şi la piaţă sau la toaletă. Eu intram în veceu, iar tipul rămânea să mă aştepte afară.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus