Timpul.md

Editorial 8 Noiembrie 2017 | 08:17

Dosarul Centenarului (II): Basarabia și Revoluția Rusă din 1917

Spuneam în editorialul de săptămâna trecută că Revoluția rusă din februarie 1917 a creat o situație paradoxală în Imperiul Rus. 

Pe de o parte, țarul Nicolae al II-lea a abdicat, pe de alta, se formează un context dual de putere, pe un fundal de război mondial și ascensiune a mișcărilor naționale care înclinau spre autonomie și chiar independență.

Cercetările moderne ruse privesc fenomenul „Marii Revoluții Ruse” (a înțelege „rusă” ca „rossiiskaya” și nu ca „russkaya”) ca o succesiune de evenimente care încep cu revoluția rusă din 1917 și care se încheie cu formarea URSS la 30 decembrie 1922. Această abordare presupune o succesiune de procese care erau până atunci privite izolat sau diferențiat: „revoluția” din octombrie 1917 și dizolvarea abuzivă a Adunării Constituante în ianuarie 1918, întreprinse de bolșevici, teroare „albă” și „roșie”, războiul civil și intervenția străină sau „comunismul de război”.
O asemenea abordare, explicabil din punctul de vedere al istoriei Rusiei, are aplicabilitate parțială asupra Basarabiei, care a votat la 27 martie unirea cu România. Dacă evenimentele din februarie și octombrie 1917 au avut o influență directă asupra istoriei noastre, atunci celelalte acțiuni nu pot fi privite ca parte integrantă a istoriei Basarabiei (așa cum a încercat să se facă în perioada sovietică sau cum mai încearcă actualmente să sugereze „moldoveniștii”), deoarece aceasta era parte integrantă a statului unitar românesc.

„Revoluția” din octombrie: ce a fost de fapt?

Regimul totalitar sovietic a luat naştere la finele Primului Război Mondial, când în contextul unei acute crize politice, economice şi sociale, determinate atât de efectele războiului, cât şi de condiţiile specifice, interne a evoluţiei Rusiei, bolşevicii au efectuat o lovitură de stat în octombrie 1917, proclamând Rusia o republică a sovietelor.

Din punctul de vedere al istoriografiei putem identifica cel puţin trei puncte de vedere legate de caracterul acestui eveniment: a. Pentru o şcoală de istorici, care ar putea fi numită „liberală", „revoluţia din octombrie” a fost un puci. Potrivit acestora, la începutul anului 1917, autoritatea Imperiului ţarist era contestată de două mişcări. Prima era mişcarea revoluţionară, cu tradiţii, mergând de la decembriştii Neakceav, Herţen, Cernîşevski sau narodnici, la apariţia Partidului Social Democrat în anul 1898, scindat în menşevici şi bolşevici în 1903. Această grupare milita pentru abolirea monarhiei, lichidarea proprietăţii de pământ, lupta împotriva capitalismului, iar unicul instrument pentru realizarea acestor deziderate era văzută revoluţia şi răsturnarea ordinii existente. Cea de-a doua mişcare era o alternativă paralelă „burgheză”, liberală şi democratică, constituţională la autocraţie. Aceasta cuprindea populaţia activă angajată în autoguvernarea locală şi regională, asociaţiile profesionale, presa independentă, societăţile educaţionale şi culturale. Deşi cu mare întârziere şi dificultate, statul rus începuse să se transforme după 1905, iar aşa măsuri ca instituirea Dumei în 1906 sau reformele lui Stolîpin în 1907 lăsau să se înţeleagă că regimul ar fi putut evolua gradual, dacă nu spre o democraţie, atunci cel puţin spre un constituţionalism liberal. Abdicarea ţarului şi prăbuşirea monarhiei în februarie 1917 era începutul unei reforme profunde care ducea la formarea unei naţiuni moderne ruse după varianta occidentală. Prin urmare, lovitura de stat din noiembrie 1917 efectuată de bolşevici sub conducerea lui Lenin nu a răsturnat ţarismul, ci a înlăturat primul guvern democratic al Rusiei, punând capăt unui experiment incipient de democratizare a acesteia.

b. Confruntată cu o astfel de interpretare, istoriografia sovietică a încercat timp de 70 de ani să arate că, de fapt, 7 noiembrie 1917 a fost o finalitate prognozată, inevitabilă, logică, a unui proces, asumat conştient de „masele populare” sub conducerea bolşevicilor. Pedalată de ideologia sovietică de-a lungul existenţei regimului comunist, această abordare a devenit unul din miturile fondatoare ale statului sovietic, care dincolo de „sacralitatea” pe care o acorda actului în sine, făcea intangibilă problema legitimităţii regimului – dacă „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie” era un proces inevitabil, logic al istoriei, prevestitor al „eliberării” popoarelor din întreaga lume, atunci totalitatea proceselor pe care le-a declanşat, ca rezultat al evenimentului (sistemul politic, deciziile, instaurarea statului etc.), erau perfect legitime, cu toate „abaterile” atestate în perioada stalinistă. Colapsul regimului sovietic a dus în mod firesc la o deligitimare şi desacralizare a revoluţiei din octombrie, şi odată cu asta a regimului totalitar comunist pe care l-a generat. Chiar dacă acest concept este deja în aparenţă abandonat ca perspectivă de abordare, el nu şi-a epuizat în totalitate resursele de perpetuare, mai ales, în spaţiul ex-sovietic. Acest fapt se referă în mod concret şi la R. Moldova, unde Partidul Comuniştilor, aflat la guvernare timp de opt ani (2001-2009), a continuat şi continuă să-şi revendice legitimitatea sa politică de la actul din Octombrie 1917.

c. Atât abordarea „liberală”, cât şi cea „marxistă” pornesc de la o premisă ideologică în interpretarea evenimentului. În aceste condiţii apare un al treilea curent istoriografic, care are ca intenţie „deideologizarea” revoluţiei ruse, prin asumarea unor puncte de vedere convergente. Altfel spus, acceptând ideea că revoluţia rusă era conformă unor aşteptări a poporului rus, istoricii constată că, de fapt, revoluţia a implicat prea puţin acest popor şi a fost în multe aspecte străină intereselor şi aspiraţiilor acestuia.
Din acest punct de vedere, revoluţia din octombrie a fost o convergenţă circumstanţială dintre doi factori: pe de o parte, cucerirea puterii politice de către un partid care se deosebea de restul prin structură, organizare, tactică şi ideologie, iar pe de altă parte, o extinsă revoluţie socială, multidimensională şi independentă. Această revoluţie socială s-a manifestat, în primul rând, printr-o amplă răscoală ţărănească, o mişcare puternică, care îşi avea rădăcinile în adâncurile istoriei ruse, marcată nu numai de ura multiseculară a ţăranului rus faţă de moşierime şi boierime, dar şi de neîncrederea şi suspiciunea ţărănimii faţă de oraş, faţă de lumea externă, faţă de orice formă de intervenţie a statului în intimitatea lui. Dar a implicat de asemenea şi alte elemente sociale (nu, în ultimul rând, soldatul rus), amplificate de efectele intervenţiei străine şi a războiului civil.

Basarabia și insurecția bolșevică: o sugestie istoriografică

În noaptea de 24/25 octombrie-6/7 noiembrie 1917, când la Chișinău se desfășura Congresul Militarilor Moldoveni, bolșevicii au declanșat la Petrograd o insurecție în urma căreia Gărzile Roșii, au preluat, fără rezistență, controlul asupra podurilor, gărilor, băncii centrale, centralelor poștală și telefonică, înainte de a lansa un atac final asupra Palatului de Iarnă. La 25 octombrie, Troțki anunța oficial dizolvarea Guvernului Provizoriu după deschiderea Congresului Pan-Rus al Sovietelor Deputaților Muncitorilor și Țăranilor. Sovietele au ratificat constituirea unui Consiliu al Comisarilor Poporului în întregime format din bolșevici, ca bază a noului guvern, până la convocarea Adunării Constituante, două dintre deciziile noii puteri erau deosebit de relevante pentru situația Basarabiei și au influențat în mod direct reorganizarea politică la Chișinău. Prima era decretul asupra pământului, prin care „marea proprietate era abolită imediat, fără compensație”. El a lăsat în seama sovietelor țărănești libertatea de a face ceea ce doresc, să pună terenul în comun, sau să-l împartă între țăranii săraci. Cea de-a doua decizie prevedea suveranitatea și egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor din Rusia, dreptul la autodeterminare, inclusiv la separarea politică și constituirea unui stat național independent.

În aceste circumstanțe, Finlanda și Polonia și-au declarat independența. În Ucraina, Rada de la Kiev a încredințat socialistului și naționalistului Simon Petliura formarea unei armate naționale și a rupt legăturile cu Moscova după revoluția din octombrie. La alegerile pentru Adunarea Constituantă, în Georgia a învins o majoritate menșevică, care a declarat independența și a format un guvern, lucru care l-au făcut și Țările Baltice.

Basarabia a procedat și ea la întărirea autonomiei teritoriale şi politice, un prim pas l-a constituit proclamarea, la 2 decembrie 1917, a autonomiei Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Republicii Federative Ruse. Pe de altă parte, în Basarabia în această perioadă se desfășoară alegerile pentru Adunarea Constituantă Rusă (decembrie 1917). Deși au ajuns la 25% din voturi, și au obținut mai mult succes în orașele mari, bolșevicii erau într-o minoritate cu 175 de deputați aleși dintr-un total de 707. Zonele rurale au preferat să voteze pentru socialiștii revoluționari. Rezultatele alegerilor arătau că țara nu dorea în majoritate nici guvernul rezultat din Revoluția din Februarie, dar nici pe cel rezultat după Revoluția din Octombrie. Pe acest fundal gărzile roșii dizolvă Adunarea Constituantă, imediat după prima sa ședință, la 6/19 ianuarie 1918, iar acest fapt a declanșat o reacțiune bolșevică în tot imperiul, inclusiv în Basarabia.

La sfârșitul anului 1917, dar mai ales la începutul anului 1918 forțele bolșevice au încercat preluarea puterii la Chișinău și în alte regiuni ale Basarabiei, iar la 13 ianuarie, Sfatul Țării lua act de proclamarea independenței Ucrainei, care formula pretenții anexioniste față de Basarabia.
Pe acest fundal se produce o profundă transformare a clasei politice basarabene, marcată în mod special de apropierea între reprezentanții Blocului Moldovenesc și a Fracțiunii Țărănești, susținuți de marii proprietari și mediul de afaceri, care vor înclina tot mai mult spre ideea unirii cu România. Realitățile din Basarabia anilor 1917-1918 ne arată că în aici prevalau ideile unei autonomii în cadrul Imperiului Rus, pe care toți îl vedeau reformat ca o republică federativă democratică și doar după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici, dar, mai ales, după dizolvarea violentă a Adunării Constituante, aceste idei vor evolua spre ideea unirii cu România. Lansez supoziția, cu invitația spre reflecție a cititorilor și mediului de istorici, că dacă n-ar fi fost acest radicalism bolșevic și Rusia ar fi rămas în picioare ca un stat federal reformat, atunci Basarabia ar fi fost unul din subiectele acestei federații și ar fi rămas parte a masivului rus.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus