Timpul.md

Istorie 3 Martie 2017 | 07:23

În culisele Istoriei: MOARTEA ȘI NEMURIREA UNUI SCRIITOR

Când sunt rostite marile adevăruri despre un om? Atunci când moare sau niciodată. 

Nicolae Iorga a scris o pagină la moartea lui Dimitrie C. Moruzi, o pagină în care a încăput toată drama, toată tragedia şi toată frumuseţea unei vieţi:
„...Era prinţ, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credinţele şi aplecările sale. Coborâtor autentic de Domn, strănepot al lui Constantin vodă şi o ştia, şi o spunea, numai fără trufie, şi, cu acest defect, ce se poate face în această ţară! Regele Milan, cu care avea o asemănare impresionantă, îi venea văr bun, şi la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avuse moşii, cheltuise şi risipise; fiul său ducea la Paris o viaţă mare: „Prince Mourousi”. Şi, când, l-am găsit, l-am descoperit, la Bucureşti, unde se ţinea din colaborații la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruţă goală ca de spital şi trei, patru cărţi pe o scândură. Şi vorbea despre toate ţările, despre toate societăţile ca şi cum şi atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată.
A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la „Minerva”, o carte uimitoare prin bogăţia ideilor, prin puterea amintirilor, prin coloraţia stilului. Nu s-a citit. La Iaşi a dat două romane despre vechea viaţă moldovenească şi basarabeană din tinereţile sale şi o sumă de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Chica, dacă nu şi mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deşi scriitorii ruşi vestiţi din generaţia sa nu scriu mai interesant şi mai instructiv. În fiecare rând al lui vibra un naţionalism tânăr şi viteaz, care, nu te-ai fi făcut să crezi că scrie un om de şaizeci şi cinci de ani, mâncat de tot greul şi amarul vieţii.
Până la sfârşit a fost un ostaş loial şi cutezător al credinţelor sale. A murit ca pe câmpul de luptă. Noi vom păstra cu pietate scrisele sale şi acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o însemnătate literară şi umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. 1914”


(Nicolae Iorga. Oameni cari au fost, Chişinău, 1990, p. 227)”

Nu mai ştiu dacă este în lume o altă literatură care şi-ar fi permis să uite puţinii scriitori pe care îi are într-un timp atât de scurt de la trecerea lor din viaţă. Dimitrie C. Moruzi este cazul cel mai elocvent.

Dimitrie C. Moruzi s-a născut la 2 iulie 1850 la Iaşi, dar copilăria începând cu vârsta de patru ani şi-a petrecut-o în Basarabia, fie la Dănuţeni, fie la Cosăuţi, fie la Ciripcău, iar iernile la casa din Chişinău.

Învaţă mai întâi în clasa părintească învăţând să citească, să scrie şi să calculeze sub îndrumarea mamei. Limbile le-a învăţat cu o bonă franceză -franceza, cu un ofițer polonez - polona. Au adus de la Iaşi la Dănuţeni un învăţător francez, dar căruia nu i-a plăcut să stea la moşie şi atunci elevul şi învăţătorul său au trecut cu traiul şi învăţătura la Iaşi. Acelaşi învăţător va pleca cu el la studii la Paris în 1863 unde s-a produs un scandal şi elevul şi învăţătorul s-au despărţit nu fără implicarea poliţiei şi a mamei Catinca. Acest învăţător francez avea prostul obicei să-şi bată discipolul. Dimitrie, toţi aceşti ani, a răbdat, dar în hotelul din Franţa n-a mai putut suporta teroarea, a început să ţipe, au venit stăpânii şi oamenii de serviciu din hotel, a venit poliţia şi după ce au scris părinţilor, au rezolvat acest conflict. Mama l-a înscris elev la Liceul St. Louis din Paris, luându-şi în 1869 bacalaureatul la Sorbona.

În inima Franţei s-au cimentat convingerile lui filo-franceze şi ostilitatea faţă de imperialismul rusesc. Revine în Basarabia unde-l ajută pe tatăl său la administrarea moşiilor familiale. Ca orişice supus loial al ţarului participă din 1877-1878, este translator în statul major al unei armate ruseşti.

Pentru participarea în acest război Carol I l-a decorat cu Steaua României în grad de ofiţer.Refuzul lui la cetăţenia rusă are un alt mobil, nepolitic. O ceartă cu părinţii din cauza unei căsătorii nepotrivite titlului său princiar l-a făcut să accepte la 1882 cetăţenia română.
Va ocupa câteva funcţii modeste în aparatul administrativ. A fost numit administrator al plasei Constanţa, apoi subprefect la Sulina, dar în 1895 intrigile fraţilor Stătescu l-au făcut să iasă din serviciu.

A început să scrie din motive materiale. A debutat la vârsta de 53 de ani în revista Cronica (Bucureşti), unde tipăreşte lucrarea Basarabia şi trecutul ei (1812-195). Scrierea apare şi sub forma unei plachete având alt titlu: Basarabia şi viitorul ei (1905). Dar nici aici nu se încheie scurta biografie a acestei prime scrieri. În 1906 ea apare înglobată integral în volumul Ruşii şi românii, având prefaţa semnată de istoricul Nicolae Iorga, unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai scriitorului.
Trebuia cum să se întreţină singur. Ajutoare de la rudele sale bogate nu mai primea. Nici regina Natalia, nici regele Milan nu mai aveau această posibilitate. Părinţii nu i-au lăsat averi prea mari şi atunci nu-i rămânea să-şi încerce norocul pe un ogor extrem de arid - scrisul. Cultura extinsă, cunoaşterea istoriei pe viu, nu numai din cărţi i-au permis să formuleze teorii şi teze care nu numai că erau adevărate pentru epoca lui, ci spre uimirea noastră valabilitatea lor rămâne incontestabilă.
A mai colaborat cu publicaţiile periodice: Cronica (Bucureşti), Unirea (Iaşi), Unirea femeilor române (Iaşi) ş.a.



Lucrările lui Dimitrie C. Moruzi fac impresia unor scrieri memorialistice. Romanele lui au câte un subtitlu Înstrăinaţii, este definit de autor ca „studiu social în formă de roman”, Pribegi în ţara răpită, este definit ca un „roman social basarabean”. De aici şi subtila observaţie înscrisă de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1941):
„D.C. Moruzi îşi romanţează amintirile în stilul lui N. Filimon. Toată valoarea romanului stă în documentaţia asupra vieţii boierilor şi ţăranilor din Basarabia.

Alcătuirea unei case boiereşti, la Chişinău şi la ţară, moravurile nobilimii basarabene, ale curţii de la Petersburg, călătoriile în faeton, acestea toate sunt înfăţişate cu un mare pitoresc; vehiculele sunt ca şi portretizate. Aceste vehicule bizare pentru ochiul nostru sugerează imensul spaţiu rusesc.”
Mihai Cimpoi în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (București,2002, pag.68) deschide un nou capitol în descifrarea destinului de creație a acestui autor:

„Secolul nostru reclasează, totuși, cazul Dumitru C. Moruzi, recunoscându-i noi valențe din perspectiva realismului așa-zis brutal al americanilor, al romanului verist italian, „noului roman spaniol”, ciné -vérité-ului sau a literaturii evenimentului de tipul celei cultivate de Norman Mailer, Malaparte, Remarque sau prozatorii universului contracepționar. Neorealismul, prin cultul formulei documentare, nude, ultrarealiste reportericești deschide un nou orizont de receptare prozei socio-caracterologice a lui Dumitru C. Moruzi.”
Romancier social, memorialist, publicist, folclorist. O imagine gravă, plină de sine a unui scriitor alintat de muze, cea ce nu corespunde realităţii.

Suntem dator să punem la îndoială acest profil literar în cazul când citim piesele de teatru, versurile lui sau cronicile înşirate prin ziarele vremii. Alături de romanele: Înstrăinaţii (1910, Vălenii de Munte, 1912 ediţia a II - Bucureşti), Pribegi în ţara răpită (1912), Moartea lui Cain (1914) în bibliografia lui sunt înscrise şi opera muzicală Cetatea Neamţului şi opera comică Pescarii din Sulina (Veta, ou les pecheurs de Soulina,1911, în colaborare cu Gh.Gr. Arghyropolu) comedia în trei acte Convertirea (1911) ş.a.

Întrebarea care şi-o pun de fiecare dată istoricii literari - Este oare Dimitrie C. Moruzi un scriitor basarabean? Şi de fiecare dată argumentele rămân fără modificare precum şi răspunsul - da. S-a născut la Iaşi, dar a locuit în Basarabia şi toată opera lui este dedicată acestei părţi a României.

Pe urmele lui au păşit mai uşor şi Constantin Stere când a scris „În preajma revoluţiei” şi Gheorghe Bezviconi când a scris romanul său „Ultimul om de prisos”.

Intuiţia lui politică a fost ieşită din comun. El a prezis exact ce se va întâmpla cu împăratul Rusiei şi cu casa regală. Evenimentele derulate în 1917 au demonstrat previziunea cneazului din Tătăraşi care nici nu ieşea din casă, dar prea bine ştia ce se întâmplă şi poate chiar se va întâmpla în lume.
În capitolul VII, în încheierea cărţii „Ruşii şi românii” Dimitrie C. Moruzi recapitulează momentele esenţiale expuse în volum:

„…Ce se va face atunci cu Basarabia noastră?! Ce va deveni acel grupuleţ răzleţ de 1 jum. milion de suflete? Trece-va oare ca moştenire, la vreo unul din noile state limitrofe, cu care n-ar avea măcar nici comunitatea de religie, care există astăzi între poporul ei şi poporul velicorus?
...Ora sfântă se apropie! Auziţi clopotele Kremlinului, sunând a jale, sfârşitul a zece veacuri de sclavie ţaristă! La muncă spornică şi roditoare, istorici, poeţi, literaţi, pictori şi artişti ai ţării. Reînviaţi geniul Basarabiei! Aprindeţi-vă faclele, ca să luminaţi trecutul, arătând celora din întuneric, calea falnică a viitorului! Grăbiţi-vă; nu pierdeţi timpul, căci, în curând poate se vor împlini visurile bătrânului Conachi:
Când norocu-şi schimbă pasul,
N-aduc anii ce aduce ceasul!

Bucureşti, 19 ianuarie 1905”
***

S-a stins din viaţă la Iaşi la 9 octombrie 1914. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea.
În presa vremii s-au păstrat informații despre moartea și funeraliile lui Dumitru C. Moruzi:
„În nr. 33 al gazetei Unirea, din 13 octombrie, e publicată știrea: „În ultimul moment ne vine ştirea dureroasă că scumpul nostru prieten, nobilul caracter, încercatul român, marele talent, care a fost Dumitru C. Moruzi s-a stins din viaţă din pricina unei boli care îl chinuia de multă vreme, joi, 9 octombrie, ora 5 a.m.
„Cu inimile cernite, deplângând ireparabila pierdere pe care o îndurăm, şi pe care o încearcă şi literatura românească, ne rugăm Domnului, să-i fie ţărâna uşoară!”

Tema e reluată în Unirea, nr. 34, din 19 octombrie:
„Duminică 12 octombrie, încă pe la ora 1, lumea se adunase în mare număr la casa regretatului defunct, în strada Vasile Lupu 74.
„Serviciul religios a fost slujit cu o pompă rară, demnă de numele şi calităţile celui dispărut, de către P.S.S. Arhiereul Alexie Craioveanul, asistat de Protoiereul I. Ţincoca, preoţii Niculescu şi Găucă, şi diaconul Oprişanu. Răspunsurile au fost date de admirabilul cor al Seminarului ce venise, în urma învoirii date de Părintele Rector Savin, în frunte cu Pr. C. Bobulescu.

„O companie din Reg. 13 Ştefan cel Mare, în frunte cu muzica regimentului, a dat onorurile cuvenite, defunctul posedând pe lângă alte decoraţii şi „Steaua României”. Cortegiul funerar a pornit la ora 3 jumătate de la locuinţa defunctului, parcurgând străzile Vasile Lupu, Elena Doamna, Târgul Cucului şi Eternitate. Cordoanele au fost ţinute de d-nii: prof. A.C. Cuza, prof. dr. C. Şumuleanu, colonel dr. Bălăceanu şi maior Danu. În timpul mersului, cortegiul a fost urmat de o mare mulţime şi de membrii partidului naţionalist (în numele căruia d. prof. A.C. Cuza a depus o frumoasă coroană), publicişti, studenţi universitari, mulţi admiratori şi prieteni ai talentatului scriitor. Însemnăm din asistenţi pe d-nii: Prinţul Dimitrie Moruzi, fratele Prinţesei Maria Moruzi, ambii veri cu defunctul; apoi: Const. Meissner, căp. Alex. Stroja, A.B. Brandia, d-na şi d. Anibal Ciurea, prof. I. Ursu, State Dragomir, Eugen Revent, C. Toma, R. Suţu, dr. Lambrior, dr. Tănăsescu, Virgil Holban, d-na şi d-rele Val. Hulubei, Grigorescu, Roşculeanu, Geanău, Ghervescu, Atanasiu, V. Iamandi, Şt. Petrovici, Gaspar, Gr. Stratin ( Avocatul Gr. Stratin (Braşov) ne-a promis un interesant material despre D. Moruzi.-n.red.), P. Niţescu etc.

„Pe catafalcul din faţa bisericii din cimitir s-a slujit ultimul serviciu religios, pentru odihna sufletului neuitatului nostru scump prieten…”
„Pătrunzătorul discurs rostit de d. prof. A.C. Cuza, a produs o adâncă impresie asupra asistenţei…” (Reportajul se termină prin nota: Drepturile de proprietate asupra operelor sale, precum şi căsuţa pe care a locuit-o, au fost lăsate de către regretatul defunct devotatei sale prietene, d-na Maria Ionescu, care l-a îngrijit mulţi ani cu o deosebită abnegaţie. - n.red.)”


În decembrie 2000 cu ocazia unei lansări de carte am vizitat cimitirul ieşean împreună cu profesorul Ion Borşevici. Deşi aveam toate coordinatele la mână, am găsit greu locul de veşnică odihnă a scriitorului Dimitrie C. Moruzi. Un mormânt părăginit, o stare de dezolare. Un aspect parcă materializat al gloriei lui postume. Regretul nostru este enorm. Astăzi mai mult ca altădată avem nevoie de scrierile lui Dimitrie C. Moruzi, iar ca ele să lucreze cu maximum randament nu e suficient să scoatem de la index puţinele exemplare de cărţi care s-au mai păstrat, ci să le reedităm, să le difuzăm, prin ele să ne împrospătăm memoria şi credinţa de neam. El a făcut tot ce i-a stat în puteri, acum a venit rândul nostru…

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus