Timpul.md

Cultură 14 Iulie 2020 | 12:53

Liviu Ioan Stoiciu: „Am știut de mic istoria adevărată a României. Merg la munte și la mare să mă întâlnesc cu mine însumi”

Irina Nechit: – Dragă Liviu Ioan Stoiciu (LIS), ce i se întâmplă unui scriitor după ce promite că nu va mai publica nicio carte? LIS: În cazul meu, retras – au trecut aproape trei ani de când am anunțat că nu mai public nici o carte „fiindcă n-am cititori să-mi cumpere cărțile, nici n-am un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe”. Cum mă simt? Bine, mersi de întrebare: eliberat, înseninat, „scăpat de o grijă”, lăsat în aer, „în așteptare cosmică” (în voia sorții), întors într-un fel în perioada când eram un anonim, în prima mea tinerețe, și nu aveam nici măcar ideea că voi scoate vreodată vreo carte (am dactilografiat prima mea carte în 1974, când aveam 24 de ani; asta, după ce am avut șapte tentative de sinucidere în 1973 și am descoperit că nu e exclusă o salvare iluzorie a sufletului prin definitivarea unei cărți de sertar; am avut 12 cărți de versuri în sertar, „în manuscris”, până să debutez editorial prin concurs cu o carte a mea, în 1980, la 30 de ani, juriile m-au ținut cu capul la cutie). Scriam „regulat” de la 14 ani (având reviste ale mele, scrise de mână), conduceam din 1972 un cenaclu studențesc la București (intitulat „3,14”, care a scos o grămadă de scriitori bine cunoscuți azi), dar nu mă gândisem să public și o carte... Ajuns la o vârstă, pun punct aventurii editoriale, mi-am făcut datoria față de mine însumi, am publicat destule cărți (rămân cu sertarele pline cu versuri și proză, eseuri), mă consider învins, n-am reușit să atrag simpatia publică, nu mai vreau să stau la cheremul... necititorilor mei, să fiu umilit inutil, frustrant. Acum scriu iar numai pentru sertar, „pentru mine”, mai public prin reviste literare. 



– La vârsta de 70 de ani, ai redescoperit muntele? În copilărie, trăind la cantonul 248, Dumbrava Roșie, vedeai munții, urcai pe crestele lor?
Acum sunt spre 71 de ani. Născut la Dumbrava Roșie (într-un canton CFR, tata fiind șef la întreținere de cale ferată; era detașat pe șantierul noii linii spre Bicaz), la 5 kilometri de Piatra Neamț, am avut muntele în sânge, cum se spune (munții Carpaților Orientali, Ceahlău, Tarcău). Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi) era la câmpie, aici am copilărit (tatăl meu având familia de origine la Adjud, nu departe de locul unde se varsă Trotușul în Siret; mama a murit când eu aveam un an și patru luni, ea avea familia de origine la Adjudu Vechi, am fost crescut de o a doua mamă care avea familia de origine nu departe de Adjud, la Bâlca, pe Valea Trotușului). Am urcat pe munte de când mă știu, „din instinct, împins de la spate de necunoscut, spre înalt” (n-are nici o logică efortul fizic).

– Cum sunt Carpații din Piatra Neamț și Carpații de la Brașov?
Aceiași munți, Carpați Orientali și Meridionali (și de Curbură), priveliștea de sus, spirituală, „te contopește cu natura”; serios, sunt frumuseți (inclusiv subtile) pe care numai urcând pe munte le „revelezi” (le faci cunoscute prin inspirație divină, eventual), ele înnobilează subconștientul, fără să iei seama. Urcând pe munte, admirând Mama Natură sălbatică, evoluezi, faci mici cuceriri morale.

– Împreună cu soția, scriitoarea Doina Popa și cu fiul Laurențiu, mergeți adesea în munți. Ce trasee montane ți-au părut deosebit de dificile? Ce reguli respectați urcând muntele? Cum reușiți să vă păstrați calmul acolo sus? De ce vă trebuie să ajungeți sus?
După căsătorie, în 1975, deși locuiam la Focșani, am urcat an de an pe munte (Doina Popa e născută la Nereju, în zona montană a Vrancei). Am preferat Bucegi și Ceahlău (eu cu fiul am urcat și în Munții Vrancei, cu poteci nemarcate, periculoase, imprevizibile). Fiul ne-a întrecut demult cu ascensiunile, după ce s-a desprins de noi, mutați la București în 1990, cu prietenii lui, nu știu dacă i-a scăpat vreun munte care să conteze pentru sensibilitatea lui (că l-a întărit mental). Cât urci, „fiecare cu mersul lui”, ai timp să stai cu tine, să te cureți pe dinlăuntru de gânduri care te descarcă energetic. Reguli? Niciuna, e de preferat să respecți marcajul potecii, să nu te rătăcești. Să te îmbraci-încalți potrivit. Să te programezi în așa fel, să nu te prindă întunericul pe munte. Dacă ai traseu lung de făcut, fără cabană și izvoare în drum, să ai la tine (în rucsac) apă și un sandviș, ciocolată. Să ai măcar un fluier de rezervă la tine, să avertizezi urșii. Când ajungi „sus”, găsești de fapt un platou, „ca jos”, de ce să pui problema să-ți păstrezi calmul? E un loc magic, minunat acolo sus, de aceea merită...

– România e întinsă de la munte până la mare. Este important pentru tine să vezi și marea, în fiecare an?
Marea e complementară muntelui. Păcat că n-avem munte la mare (cum au atâtea alte țări). Din copilărie am fugit de acasă la Constanța, la mare, am dormit pe bănci, sub cerul liber, m-a trimis miliția acasă, speriind părinții. E aceeași pasiune naturală, intuitivă, doar că e invers, satisfăcută la „nivelul zero, al mării”. Sunt născut între două zodii, Vărsător (zodie de aer) și Pești (de apă), pe 19 februarie, e normal să mă împart între Munte (aer-văzduh, conform zodiei Vărsător, la vârf) și Mare, mă echilibrează psihic. În fiecare an (cel puțin de când m-am căsătorit) am mers la munte și la mare, deși am trăit cu venituri la limită, de azi pe mâine, puneam deoparte bani „să ies” cu Doina și fiul.



– Ce taine cunoști despre Marea Neagră? În afară de scăldat și bronzat, ce-ți mai oferă marea?
Taine? Mai nou s-a tot clamat că Marea Neagră e o pungă uriașă de gaz lichid care stă să explodeze. Prăpăstios cum sunt, mă aștept totodată să aibă loc un cutremur catastrofal în subsolul Mării Negre și să inunde (tsunami, nu?) stațiunile de pe Litoralul nostru... Vin la mare numai pentru bronzat și scăldat, sunt ca „Peștele în apă”, nu? Mă refer la zodia Peștilor de care aparțin pe jumătate. Am la mare, pe plajă, sub soarele torid, același sentiment (pe care-l am urcând pe munte), că-mi șterg toate gândurile care mă subminează și o pot lua de la capăt (pe mine gândurile mă epuizează). Nu mă interesează mondenitatea nici aici, mersul la cluburi sau convorbirile cu scriitorii (venit la Neptun).

– Mersul pe apă al lui Hristos te preocupă, te obsedează?
Nu, n-am atâta minte de poet să mă preocupe (obsedeze?), venind la mare, credincios etic. Așa cum nici discursul lui Moise pe Munte n-are nici o semnificație pentru mine când urc pe munte. Ar fi culmea să găsesc echivalențe biblice în viața cotidiană petrecută, rar, ba pe munte, ba la mare.

– Drumețiile visate în tinerețe se împlinesc acum? Pe cine vrei să întâlnești în aceste drumeții?
Pot să răspund aferat: vreau să mă întâlnesc pe mine, și când urc pe munte, și când stau pe plajă toropit. Îmi pare rău când ratez drumețiile propuse la un moment dat, dintr-un motiv sau altul. Altfel, nu-mi mai amintesc de drumețiile visate în tinerețe. Tinerețea a rămas cu ale ei, n-am cum să împlinesc idealurile de atunci, la bătrânețe. În alt plan mă mai răzbun: în tinerețe am trăit la limita subzistenței, azi „am de toate”; ar fi fost grozav dacă în tinerețe m-aș fi bucurat de avantajele tinerilor de azi (care se plimbă în străinătate nonșalanți, la studii sau ca turiști sau cu bursă literară; au mașină mică și nivel de trai ridicat); ce grozav ar fi fost să urc pe munți în alte țări și să merg la mările lor.

– Urmărești păsările înaintând pe drumul lor de aer? Ce păsări din România te interesează?
Da, cum să nu – la Brașov (unde stau flotant), la pădurea munților Piatra Mare și Postăvarul, am pus o lădiță în gard (pe care mi-o distruge ursul mereu; pun alta în loc) cu semințe de floarea-soarelui aduse cu sacii de la Adjud (cumpărate prin fratele meu), vin tot felul de păsărele de munte, pițigoi, mierle, nu le știu numele, ne încântă cu cântecele lor. Când merg la mare urmăresc pescărușii cu zecile și mă minunez de cât de mari sunt, văzându-i cum planează la Vila Președintelui, la Neptun.



– Uneori îți amintești de huruitul trenurilor pe drumul de fier care trecea pe lângă cantonul tău natal?
Am copilărit cu huruitul lor permanent. Pentru mine trenurile au rămas niște animale fantastice, „istorice”, care pufăiau satisfăcute când înghițeau oameni, hrănindu-se cu ei (cu cei ce urcau în „personale” și „accelerate)... Acum, spre finalul vieții, ca un făcut, locuiesc în apropierea căilor ferate, și la București (în Calea Giulești) și la Brașov, la marginea lor; trecerea trenurilor, semnalul locomotivelor îmi provoacă o stare de liniște de sfârșit de lume și de împăcare cu soarta.

– Ce înseamnă pentru tine pământ natal?
Moldova (România – județele Neamț și Vrancea, în care m-am născut, am copilărit, m-am educat, m-am căsătorit, am crescut un fiu; dar și toate provinciile românești în care am avut locuri de muncă; am locuit, provizoriu sau stabil, în întreaga țară, mai ales în București). Și limba română egal pământ natal, fără limba română n-ar fi existat în plan literar (cel care mi-a dat un nume pe o carte).

– Te gândești la românii care și-au părăsit locurile natale? Era inevitabil valul plecărilor? Va urma valul revenirilor?
Globalizarea (mai ales ștergerea granițelor în cadrul Uniunii Europene) a crescut pretențiile românilor – vor să aibă studii și locuri de muncă occidentale (cei tineri) și servicii plătite la adevărata valoare, e firesc să viseze la o carieră și să-și ridice profiturile personale (chiar dacă sunt tratați ca sclavi sau „emigranți” în Occident). Așa e mersul lumii acum. Că nu se mai întorc în țară mulți români (la fel de mulți revin), nu e nimic ieșit din comun, e o opțiune, „face parte din destinul lor”.

– Cum îți controlezi frica de Covid?
Înainte de a apărea nebunia Covid-ului, și eu și soția am fost gripați „sezonier” (gripă naturală luată pe 15 ianuarie de la Botoșani, „de ziua lui Eminescu”), având trei luni toate semnele... noului coronavirus. Pentru mine Covid-19 nu e decât o un gen mai agresiv de gripă. Frica de Covid? Adică de moarte? Sunt oricum pe final. Nu înțeleg izolarea (carantinarea) lumii, cu oprirea economiilor, turismului, școlilor, din cauza acestui virus care nu întrece în statistica de decese o gripă „sezonieră”.

– România va fi alta după Covid?
România va fi mai neajutorată decât a fost înainte de Covid, virus care n-a schimbat în nici un fel clasa politică, de la care ni se trage tot răul. Muritorii de rând vor fi cei mai afectați, ca de obicei, își văd și iluziile îmbolnăvite, spulberate zi de zi, acum nu mai cred în nici-un viitor mai luminos.



– Printre numeroasele premii câștigate de tine de-a lungul anilor (inclusiv Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu) este și Marele Premiu al festivalului „Primăvara Europeană a Poeților” de la Chișinău, ediția din 2015. O să mai vii la Chișinău chiar dacă nu vei fi premiat?
Am fost onorat să primesc Marele Premiu al festivalului „Primăvara Europeană a Poeților” de la Chișinău. Când poeții la care ții te premiază, devii credibil în fața propriilor ochi. Le mulțumesc și pe această cale, Basarabia are poeți de seamă, va veni într-o zi și vremea triumfului lor în limba română. Altfel, la Chișinău mă simt „ca acasă”, o fi un spirit moldovenesc istoric îndrumător frățesc.

– Ce știai despre Basarabia în perioada adolescenței? Ce crezi despre Basarabia acum?
Am știut de mic istoria adevărată a României, crescut la Cantonul 248 pe lângă cazarma „muncitorilor” (țărani veniți să câștige o pâine la CFR), de care răspundea tata. De la ei știam de regatul României și de Basarabia furată (în liceul teoretic, la Adjud, am fost exmatriculat trei zile și mutat la internat, pus sub supraveghere, fiindcă mă contraziceam cu profesorul mincinos de istorie). Lasă că înainte de Revoluția din decembrie 1989 am stat numai pe televiziunea de la Chișinău, admirând trezirea basarabenilor la realitățile românești. Interesant că securiștilor vrânceni (care m-au urmărit operativ din 1981 până la Revoluție) li se părea normal să stau pe TV Chișinău. Basarabia de acum? O deplâng, politic. Vă urmăresc (vouă, Irina Nechit și Nicolae Popa) reacțiile pe Facebook la politicienii care vă conduc, politicieni slabi. Speranța unirii cu țara mamă se îndepărtează văzând cu ochii, limba rusă împărtășită de toți locuitorii „Republicii Moldova” face din minoritatea rusă o sursă prea puternică de destabilizare (protejată cum e de Moscova, nu numai prin armata transnistreană).

– În 1973 (cu 7 ani înainte de debutul tău literar) ai avut 7 tentative de sinucidere. Ce metode ai încercat? Cine – oameni concreți – te-a salvat?
Am publicat în 2008 „Cartea zădărniciei”, în care am transcris o Mărturisire (așa e intitulată, scrisă de mână) datată 25 decembrie 1973, citez: Anul 1973, an dureros pentru mine, an care, desigur, m-a înrăit. Am avut tentative de sinucidere la Petroșani, București, Mărășești, Adjud, Năsăud. Spânzurare, înecare, aruncare în cap de la mare înălțime, strivire sub roți de tren, otrăvire. Niciodată duse până la capăt, deși au fost în amănunt pregătite. Cei ce m-au salvat: prima oară, eu, a doua oară Anișoara Haș, a treia oară Ștefan Humăilă, a patra oară Roxana Procopiescu, a cincea oară Mircea Dobrovicescu, a șasea oară Elena Stoiciu (mama mea de-a doua) și, în sfârșit, a șaptea tentativă de sinucidere eșuată prin Victor Pencu. Toți cei pomeniți ca salvatori aici erau colegi bucureșteni la Cenaclul studențesc „3,14-Pi” (evident, în afara mamei Elena). Închei aici citatul. Nu mai sunt azi în viață, Ștefan Humăilă și mama Elena. Ceilalți sunt martori și azi: poeți, traducătoare.

– Ce înseamnă „presiune astrală”?
Toate cumpenele mele „existențiale”, așa le percep, au avut loc din cauze „necontrolabile de mine”, ca „presiuni astrale” (pot fi legate de zodii, de astrologie intuitivă; știți că pun mare bază pe intuiție și spontaneitate în tot ce fac și tot ce sunt, în viața de toate zilele și la masa de scris), fataliste.

– Gândurile suicidare sunt deosebit de frecvente printre români?
Printre români? Nu, slavă cerului! Deși depresia (nerecunoscută oficial) e la mare cinste. N-am o statistică la îndemână, dar din ce am citit, Lituania, Japonia și Ungaria înregistrează cele mai mari rate de suicid. Iar în China, suicidul constituie cea de-a cincea cauză de deces din punct de vedere al importanței. Nici între scriitorii români sinuciderea nu e frecventă. Vai, îmi vin în minte optzeciștii Ion Stratan (s-a înjunghiat) și Gabriela Negreanu (s-a aruncat de pe un bloc de zece etaje).

– Când o națiune e în depresie, cum se salvează indivizii?
Își caută o supapă în ceva – eu, depresiv, mi-am găsit supapa în scris (deși nu e de ajuns; în anii 2000 nu m-am gândit zilnic decât la sinucidere, nemaisuportându-mă). Se sinucid cei care nu găsesc o supapă, supraîncărcați de nefericire, fiindcă așa suntem lăsați de la Dumnezeu, complicați. E greu să-ți îneci necazul. Unii, sociabili, se salvează în familia pe care și-o construiesc, alții în pasiuni necreative, în divertisment, în băutură, în jocuri, în călătorii. Cei mai greu încercați sunt singuraticii.

– Ai folosit literatura drept mod de vindecare?
Da, datorită ei am supraviețuit până azi, deși m-am amenințat cu moartea de câte ori nu mai făceam față, sufocat de neputință. Printr-un noroc, literatura, pe cât m-a îngropat, pe atât m-a înălțat.

– Ce e ratarea, după tine? Cine, ce te-a ținut pe linia de plutire? Afirmarea, împlinirea se obțin doar printr-un efort propriu sau mai participă forțe nevăzute?
Pe propria piele am avut gustul ratării pe limbă în 1973, la 23 de ani, de aceea am vrut să mă sinucid, negăsindu-mi un drum al meu (creația literară nedefinindu-mă). Ratare de început, când n-aveam nimic. Pe linia de plutire am ajuns după ce am intrat în literatura română, acceptat de marea critică, „afirmat”. Altă ratare e legată de sfârșit, când te împlinești, cum spui, și ai ce să ratezi, îl ai și pe dracul-ghem la dispoziție. Când conștientizezi că valoarea s-a relativizat, că nu contezi de fapt prin nimic în fața cititorilor și ești în stare să-ți ratezi posteritatea (chiar dacă nu depinde de tine). În privința forțelor nevăzute, care să mă fi ajutat... Eu știu? Poate efortul propriu al îngerul meu păzitor.

– O țară cu munte și mare și cu atâtea frumuseți, e prea crudă sau îngăduitoare față de scriitorii săi?
Țara n-are nici o vină față de scriitorii săi, conducătorii care vorbesc în numele ei ar trebui să fie mai clarvăzători, să creadă că literatura rămâne peste veacuri și că scriitorii trebuie protejați azi.

– Ce drumeții mai pui la cale pentru vara aceasta?
Nu-mi fac planuri de nici un fel, fiindcă mă deochi singur și se alege praful (e verificat la mine, în orice domeniu fac un plan). Ar fi minunat să urc și anul ăsta (fie și singur) pe Ceahlău la Vârful Toaca și în Bucegi la Vârful Omu, pe Jepii Mici. Sau să merg la cele cinci repere de încărcare energetică „direct de la Univers”, cu plecare din Platoul Padina: Peștera Ialomicioarei – Peșterea lui Zalmoxe – Patul cosmic (la jumătate drumului de la Peșteră la Babele) – Sfinx – Platoul Bucura...

Interviu realizat de Irina Nechit


Texte foto:

Liviu Ioan Stoiciu la o Seară de poezie basarabeană, Muzeul Literaturii Române, București

Liviu Ioan Stoiciu. Drumeții prin Carpați

Liviu Ioan Stoiciu: „Am muntele în sânge”

Liviu Ioan Stoiciu împreună cu soția, scriitoarea Doina Popa, și cu fiul Laurențiu

Liviu Ioan Stoiciu la Marea Neagră
 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus