Timpul.md

Editorial 1 Aprilie 2016 | 07:49

Nodul Sirian (2) A plecat oare Putin?

Am scris cu ceva timp în urmă un editorial despre războiul din Siria , care era greu de înțeles la prima vedere, când Iranul și Rusia susțineau guvernul Alawit al președintelui Assad, ajutat în același timp de mișcarea islamică șiită libaneză Hezbollah, implicată în conflict din 2013, iar opoziția predominant sunnită atrăgea suport din mai multe părți, printre care Turcia, Arabia Saudită, Qatar și state occidentale precum Statele Unite, Marea Britanie și Franța, care la rândul lor susțineau miliția kurdă în nord împotriva militanților jihadiști ai Statului Islamic. 

Acum, după retragerea Rusiei, una din părți s-a sustras din această ecuație complicată. Dar întrebarea este dacă Putin a plecat cu adevărat din Siria?

Un istoric al relațiilor ruso-siriene

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să privim în istoricul relațiilor dintre Rusia și Siria. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, relațiile dintre cele două părți erau sporadice și formalizate prin crearea unui oficiu consular rus la Damasc în 1893, când Siria era parte a Imperiului Otoman. După revoluția din 1917 și crearea URSS în 1922, această prezență a fost anihilată, fără ca noul stat sovietic să joace vreun rol important în regiune, chiar dacă Kominternul a contribuit la formarea Partidului Comunist Libanez-Sirian în anul 1924.
Victoria în cel de-al Doilea Război Mondial și statutul de mare putere al sovieticilor le-a permis o intrare puternică în zona Orientului Apropiat, în iulie 1944 fiind stabilite relații diplomatice între URSS și Siria. La scurt timp, cele două state vor semna la 10 februarie 1946, cu puțin timp înainte de proclamarea independenței siriene la 17 aprilie 1946, un acord secret prin care Moscova accepta să ofere ajutor în formarea Armatei Arabe Siriene și care prevedea oferirea suportului diplomatic și politic sovietic pe arena internațională.
Pe parcursul Războiului Rece (1947-1991) s-a dezvoltat o relație politică profundă, Siria fiind considerată aliatul URSS contra puterilor occidentale. Cu o viață politică relativ liniștită până la războiul arabo-israelian din 1948, Siria va cunoaște între 1949 și 1953 trei lovituri de stat, care vor aduce la putere Partidul Baath. În această ambianță, la 10 aprilie 1950 era semnat un acord de neagresiune care a cimentat relațiile sovieto-siriene. În orice conflict sau război izbucnit în această perioadă în Orientul Mijlociu, Siria a jucat un factor- cheie, formând relații strânse cu Uniunea Sovietică.

Intervenția promptă a sovieticilor în timpul Crizei Suezului (octombrie 1956), când Franța și Marea Britanie au fost nevoite să se retragă din zonă, a sporit considerabil prestigiul Moscovei în Orientul Apropiat. Suportul sovietic către regimul de la Damasc s-a aprofundat, incluzând mai multe acorduri militare și economice. Între 1955 și 1958, Siria va primi circa 294 milioane de dolari de la URSS ca asistență militară și economică.

Lovitura de stat din 1970, îl va aduce la putere la 13 noiembrie pe Hafez Assad, care în 1971 semna un acord cu sovieticii ce admitea deschiderea bazei militare la Tartus, ceea ce oferea URSS posibilitatea unei prezențe stabile în Orientul Apropiat. La ora actuală, baza navală de la Tartus este unica din regiunea mediteraneană și unica bază militară rusă din afara spațiului sovietic. După „iertarea” a ¾ din datoria sovietică a Siriei (9.8 mln $ din 13.4 mln $), cele două părți vor conveni să ofere Moscovei posibilitatea de a dezvolta și moderniza baza navală, pentru a-și putea întări prezența în regiune și implicit să ofere stabilitate conducerii lui Assad. În contextul deteriorării relațiilor cu Occidentul, pe fundalul războiului din Georgia (2008) și planurilor americane de amplasare a scutului de rachete NATO în Polonia, președintele Assad a acceptat transformarea portului într-o bază permanentă a Rusiei în Orientul Mijlociu pentru vasele purtătoare de arme nucleare.

Pe de altă parte, Rusia are semnificative interese economice în Siria. Potrivit Moscow Times, investițiile ruse în această țară s-au cifrat în 2009 la 19.4 miliarde $, iar exporturile ruse s-au ridicat la 1.1 mlrd $ în 2010.Cea mai mare parte a acestor exporturi o constituie vânzarea de armament, o tradiție menținută încă din perioada Războiului Rece. După Raportul Congresului SUA din 2008, în perioada anilor 1970-1980, vânzarea de echipament militar sovietic constituia 90% din totalul vânzărilor de armament către această țară. Destrămarea URSS a scurtcircuitat această relație, dar deja în 1992 s-a reinstaurat relația patron-client între cele două țări. Această linie de continuitate a urmat și după moartea lui Hafez Assad și venirea în fruntea țării a fiului său Bashar al-Assad. Din 2000 până în 2010, Rusia a vândut Siriei armament în valoare totală de 1.5 mlrd $, ceea ce făcea din Damasc al șaptelea client ca volum de vânzare pentru Rusia. Doar în perioada 2011-2012 contractele pentru livrare de armament s-au ridicat la suma de 687 mln $, potrivit Institutului Internațional pentru Pace de la Stockholm, deși după Moscow Times consideră că doar în 2011, adică în anul de început al războiului sirian, suma totală a contractelor active de arme ar fi fost de 4 mlrd $.

Implicarea în conflictul sirian

Acest caracter emfatic al relațiilor ruso-siriene, conturate istoric și axate pe mai multe dimensiuni ale cooperării politice, economice și militare, explică de ce Rusia a susținut guvernul recunoscut internațional din Siria chiar de la începutul războiului în 2011, pornind de la ajutorul politic, diplomatic, militar și economic și terminând cu intervenția militară directă la 30 septembrie 2015. Din octombrie 2011, Rusia, ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, a pus veto pe toate rezoluțiile inspirate de occidentali care cereau resemnarea președintelui sirian Bashar Assad și care urmau să deschidă posibilitatea unor sancțiuni ONU împotriva guvernării acestuia.

La 30 septembrie 2015, printr-o decizie de mare putere, Rusia se va implica direct în războiul din Siria, folosind ca pretext lupta cu terorismul și cu forțele ISIL, dar în realitate - pentru a salva guvernul Assad de la iminenta prăbușire. Operațiunea a durat 167 de zile și a costat Rusia 480 mln $, adică aproximativ 2.9 mln $ pe zi, deși experții independenți spun că aceasta ar fi fost de aproximativ 4 mln $ pe zi. Inițial în Siria operau 30 de avioane de luptă și 16 elicoptere, care efectuau în jur de 20 ieșiri zilnice. După acutizarea ostilităților la mijlocul lui octombrie, trupele ruse activau cu 60 de avioane, având circa 60 de misiuni zilnice, care în noiembrie s-au ridicat la 100. Deși oficial bombardau „bazele teroriste” ale Statului Islamic, Rusia a recunoscut că s-au aplicat lovituri și asupra forțelor antiguvernamentale, lucru făcut public de puterile occidentale și armatele de insurgenți. În ciuda resurselor extinse implicate, operațiunea rusă a fost considerată de mulți analiști drept un mare succes al lui Putin. El a intrat în conflict cu scopuri clare și a determinat schimbări serioase în teren, salvând-l pe Assad de la o iminentă înfrângere. De asemenea a asigurat și întărit baza aviatică de la Latakia și cea navală de la Tartus, iar felul cum s-a retras s-a lăsat cu impresia de câștigător, deoarece lăsa toate opțiunile de acțiune pe masă.

Retragerea din Siria: slăbiciune sau victorie?

Dincolo de aparențe, Putin n-a plecat deloc din Siria (și nici nu are cum să plece), iar această plecare nu este deloc un moment de slăbiciune. Campania sa din Siria a vizat înainte de toate salvarea regimului Assad de la colaps, asigurând astfel influența rusă asupra sa și câștigarea unui loc egal la masă cu Statele Unite. Potrivit experților militari, intervenția rusă din Siria a schimbat traiectoria războiului și a permis regimului Assad să-și consolideze controlul asupra Siriei de Vest. Acest fapt a slăbit forțele moderate ale opoziției și chiar dacă n-a asigurat victoria decisivă a regimului, l-a ajutat să reziste și să atragă părțile la masa de negocieri. Nu mai puțin importantă este valoarea simbolică a intervenției, prin care Putin a sperat să pună capăt izolării diplomatice față de SUA. Datorită acestei intervenții, Statele Unite au angajat Rusia în termeni favorabili Moscovei, creând iluzia că aceasta este una din cele două supraputeri capabile să pună capăt conflictelor internaționale majore.

Trecând însă peste aceste reflecții ale calculului de hârtie, retragerea a avut desigur în spate și raționamente de dificultate internă și externă. Prima ține de complicațiile economice ale întreținerii unui efort de război susținut și prelungit, iar atragerea în continuare în faza de război activă era pasibilă de numeroase riscuri de război asimetric, deja trăite de sovietici în Afganistan și americani în Vietnam. Cu alte cuvinte, intervenția a scuturat mundirul rus pus la naftalină de praf, dar nu l-a lustruit. A doua este legată de implicarea în războiul din Ucraina și necesitatea de a consolida Crimeea, care la pachet creează o mare problemă pentru Rusia în condițiile unor sancțiuni economice tot mai sufocante. Într-un cuvânt, Putin a plecat fără să plece, dar a arătat că poate reveni, ceea ce seamănă a joc de poker cu o carte ascunsă. Și acum toți stau și se gândesc ce are în minte.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus