Timpul.md

Interviu 17 Mai 2019 | 15:57

„Nu cred că ar putea fi vorba despre o aderare la UE a Ucrainei, R. Moldova și Georgiei, pe termen scurt și mediu”

Interviu cu Thornike Gordadze, fost ministru de Externe şi ministru de stat al Georgiei. Thornike Gordadze este profesor universitar franco-georgian. Născut în Georgia, în 1975, și-a făcut studiile liceale și superioare în Franța. După obținerea doctoratului la Institutul de Științe Politice din Paris, a condus Institutul Francez din Istanbul și din Baku.  

În 2010, a fost numit viceministru al Afacerilor Externe în Georgia, având și funcția de negociator-șef al Acordului de Asociere și al Acordului de Zonă de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător al Georgiei cu UE. În 2012, a devenit ministru de stat, responsabil pentru integrarea europeană și euro-atlantică a Georgiei. Începând cu anul 2013, Gordadze a revenit în Franța, unde activează în calitate de responsabil pentru programele de studii și de cercetare al Institutului de Studii Avansate al Apărării Naționale. Predă cursuri de specialitate la Institutele de Științe Politice din Paris și din Lille.

- Domnule Gordadze, de unde a venit ideea creării, în 2009, a unei noi forme de mecanism de vecinătate al UE – Parteneriatul Estic – cu șase dintre fostele republici sovietice?

- Inițiativa a aparținut miniștrilor de externe suedez și polonez, Carl Bildt și Radek Sikorski. Ei au beneficiat și de „complicitatea” cehilor, care au găzduit summitul la care a fost lansată această inițiativă, în 2009. Ideea a fost prezentată ca o consecință a conștientizării de către UE a importanței acestei regiuni, situate între Rusia și UE, a specificului său în cadrul politicii de vecinătate, în general. Războiul ruso-georgian din 2008 a jucat rolul de catalizator în acest proces de conștientizare, fiindcă existența și implementarea unei politici ambițioase vizavi de regiunea din Est a devenit indispensabilă. Crizele de aprovizionare a Europei cu resurse energetice, provocate de „războaiele de gaze” dintre Rusia și Ucraina, riscurile unor consecințe nefaste ca urmare a invaziei rusești în Georgia și stabilirea unilaterală a frontierelor de către Federația Rusă în 2008 au dat de înțeles Europei că a venit timpul să se preocupe la modul serios de această regiune, având în vedere că aceste procese aveau consecințe asupra securității politice, economice și energetice ale întregului continent.
Însă scopul acestei construcții, așa cum se întâmplă deseori în cazul politicilor europene, era din start unul destul de vag. În limbajul funcționăresc european, un atare fenomen se numește „ambiguitate creativă”... Unele țări (Marea Britanie, posibil, Suedia și altele) credeau că Parteneriatul Estic era un prim pas necesar, care va fi urmat în timp de procesul de aderare al respectivelor state la UE. Alții, cum ar fi nemții, francezii, statele Benelux, din contră, vedeau Parteneriatul ca o soluție care ar trebui să ia locul unei viitoare aderări, permițând o apropiere puternică, dar excluzând pe viitor orice dezbateri privind o posibilă extindere a UE spre Est. Să ne aducem aminte de faptul că, în anii 2000, Franța propunea Turciei ideea unui „Parteneriat privilegiat”, în speranța ieșirii dintr-un proces lent și deja împotmolit, legat de statutul de țară-candidat la accederea în UE.
- Dacă ne referim la cele două țări care au inițiat lansarea Parteneriatului Estic, de ce a fost vorba anume de Polonia și de Suedia?

- Din motive diferite. Polonia a fost dintotdeauna mai sensibilă și implicată, în privința statelor din Est. Atunci polonezii își doreau rolul de lideri în cadrul UE, în același rând cu „cei mari”, cum ar fi Germania, Franța, Marea Britanie sau Italia. Dimensiunea Poloniei, poziționarea sa geografică și istoria sa puteau fi puse în valoare, pentru ca ea să devină cel mai activ membru UE în domeniul politicii de vecinătate cu Estul. Suedia este și ea o țară relativ orientată către Est, dar, în opinia mea, factorul fundamental în cazul său l-a constituit rolul pe care l-a jucat ministrul de Externe, fostul premier Carl Bildt. El a fost un susținător neobosit al cauzei implicării Uniunii Europene în această regiune și în fiecare din cele șase țări. Bildt avea deja la activ o experiență solidă în Balcani, din anii 1990 și 2000.

„Armenia a devansat Ucraina și R. Moldova în materie de democratizare și de luptă contra corupției”


- În opinia dvs., ce a stat la baza diferenței dintre cele trei țări – R. Moldova, Ucraina și Georgia - care au dus la bun sfârșit proiectul Parteneriatului Estic și au semnat un Acord de Asociere cu UE, și celelalte trei țări - Belarus, Armenia și Azerbaidjan?

- Mai întâi de toate, putem face referință la opțiunile de ordin geopolitic ale statelor respective. Kievul, Chișinăul și Tbilisi au politici externe orientate spre Vest, în timp ce Minskul și Erevanul sunt membre ale Uniunii Eurasiatice și ale OTSC (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă), iar Baku încearcă să aibă o abordare specifică, ce constă într-o politică de neaderare la vreun bloc. Am văzut că Armenia a încercat să „concilieze ambele viziuni”, această țară negociind Acordul de Asociere cu UE, dar rămânând sub influență rusească din punct de vedere geopolitic. În 2013, Moscova a pus veto pe parcursul european al Armeniei, iar Erevanul nu a avut de ales și i-a dat ascultare. De atunci, Armenia a semnat cu UE un Acord de Parteneriat Cuprinzător și Aprofundat – un text care nu prezintă același nivel de angajamente reciproce, dar totuși este mai mult decât nimic.

Alte diferențe se referă la politica internă a acestor țări, mai ales la reforme, lupta anticorupție, gradul de democratizare și politica externă, care sunt deseori strâns legate între ele. Primele trei țări au o politică mai democratică și au protejat mai bine drepturile omului. Totuși, de la revoluția de catifea din 2018, Armenia a înregistrat progrese importante în materie de democratizare și de luptă contra corupției, reușind să devanseze în această privință Ucraina și R. Moldova.

Cum şi de ce a ajuns R. Moldova „povestea de succes” a Parteneriatului Estic

- Câțiva ani, R. Moldova a fost „povestea de succes” a Parteneriatului Estic. Care au fost cauzele ce au condus la degringolada pe plan financiar și politic, care a urmat la foarte scurt timp după semnarea Acordului de Asociere cu UE?

- Voi vorbi despre impresiile mele personale, care se bazează pe observațiile din ultima perioadă. Pentru că aceste păreri sunt parțiale, nu pretind că dețin adevărul în ultima instanță. Consider că nu trebuie să acordăm o atenție exagerată calificativelor de „elev bun”, pe care Bruxelles-ul le acordă din când în când. Astăzi Comisia Europeană spune că Georgia este „cel mai bun elev”, dar înseamnă oare asta că lucrurile merg foarte bine? Înseamnă oare acest lucru că țara nu este pe cale de a regresa? Nu. Asta înseamnă doar că UE are nevoie să creeze o anumită stare de emulație între parteneri, să creeze un climat, care ar stimula o competiție sănătoasă. Uniunea Europeană dorește de asemenea să demonstreze că politica sa nu este un eșec, de aceea „lucrează cu materialul clientului”, cum se zice. Calificativele de „cel mai bun elev” sunt politice, ele provin din necesitatea de a susține, de a recompensa anumite guverne cu care UE are plăcerea să negocieze. Este și asta o modalitate de a susține aceste guverne în competiția politică internă.
Cazul R. Moldova din prima jumătate a anilor 2010 se poate explica prin mai mulți factori. Guvernul moldovean era proeuropean, el știa să negocieze repede și fără dificultăți în privința asumării angajamentelor de respectare a condițiilor. Toate sau aproape toate propunerile europenilor erau acceptate și susținute. Era vorba de o înțelegere perfectă și de o concordanță de interese: UE avea nevoie de un exemplu frumos și de un „succes story”, în plus ea voia să susțină guvernul unei coaliții proeuropene, care era amenințat în mod constant de întoarcerea la putere a comuniștilor. Atunci R. Moldova avea nevoie de titlul de „cel mai bun elev” și de acordurile semnate în termeni cât mai restrânși, pentru a le fructifica pe scena politică locală. Or, realitatea era cu siguranță una mult mai complexă – nici UE, nici R. Moldova nu și-au pus întrebarea dacă țara avea capacitatea să înghită și să implementeze toate aceste reforme. Anume din această cauză, dezamăgirea a fost una foarte dureroasă. Prin contrast, noi, în Georgia, am fost niște negociatori mai puțin comozi, căci discutam fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare virgulă. Au fost cazuri în care am refuzat unele propuneri ale UE, fiindcă ne gândeam mai întâi la capacitatea noastră de a implementa reformele și la efectele pe care acestea le-ar avea asupra economiei noastre. Pe plan intern, noi nu trăiam o stare permanentă de amenințare a forțelor politice proruse (în orice caz, anume așa vedeam noi și europenii lucrurile în acea perioadă). Iată de ce, ne-am câștigat în fața europenilor reputația de negociatori mai dificili, dar respectați.

„Rusia nu va lăsa nicio țară să iasă din sfera sa de influență fără a-i impune un „tribut” important”

- În Ucraina, refuzul neașteptat al puterii de a continua apropierea de UE la finele lui 2013 a condus la declanșarea unei grave crize politice, a unui val de proteste populare soldat cu sute de victime umane. În final, țara a pierdut teritorii și acum are un conflict sângeros în regiunile din Est. Acesta să fie prețul care trebuie să-l plătească Kievul pentru a ieși definitiv din sfera de influență a Rusiei?
- Cele trei țări din Parteneriatul Estic, care au semnat Acorduri de Asociere cu UE sunt state care, în diferite momente ale istoriei recente, au pierdut controlul asupra unor părți din teritoriile lor. În fiecare caz, ieșirea din sfera de influență rusă a fost sancționată foarte dur de către fosta putere tutelară. Prin urmare, înțelegem că Rusia nu va lăsa nicio țară să iasă din sfera sa de influență fără a-i impune un „tribut” important. În același timp, ne dăm seama de faptul că, în cazul Moldovei și al Georgiei, aceste conflicte armate au început în anii ‘90, înainte de demararea propriu-zisă a procesului de apropiere de UE. În acea perioadă, nici R. Moldova, nici Georgia nu aveau încă intenții serioase de a deveni state-membre ale Uniunii Europene și, cu atât mai puțin, să se apropie de NATO. În cazul Georgiei, Rusia nu a ezitat să susțină separatismul, pentru a împiedica țara în calea sa de accedere în Alianța Nord-Atlantică. Prin urmare, vorbim despre existența unei tendințe generale pe care o aplică Rusia. Anume ea este responsabilă de declanșarea acestor conflicte și în niciun caz țările vizate, care nu fac altceva decât să pună în aplicare dreptul lor suveran de a-și alege vectorul de orientare al politicii externe. E greu să spunem dacă astăzi, fiind puse în fața acelorași opțiuni, țările respective ar alege aceeași cale - știm bine că istoria nu suportă modul condițional.

„Problema ocupării celor două regiuni georgiene de către Rusia a dispărut de pe agenda politicii externe georgiene”

- Schimbarea de putere în Georgia după plecarea președintelui Miheil Saakashvili a generat o încetinire vizibilă în procesul de apropiere al acestei țări de UE. Totuși, chiar și puterea actuală, care este în relații bune cu Rusia, a optat în favoarea pentru semnarea Acordului de Asociere. Cum comentați această contradicție aparentă?

- În primul rând, textul Acordului de Asociere cu UE era definitivat în proporție de 99% la finele lui 2012, când a avut loc schimbarea puterii politice în Georgia. Prin urmare, puterea actuală nu a făcut decât să finalizeze și să semneze acest document. Evident, principalul motiv, care a stimulat forțele de la guvernare să continue procesul de apropiere cu UE a fost voința electoratului georgian, care a demonstrat de mai multe ori că Georgia rămâne a fi o țară profund proeuropeană. Cercetările sociologice din ultimii ani arată că apropierea de UE se bucură de susținerea constantă a 70–80% dintre cetățenii țării. Astfel, puterea este nevoită să se conformeze acestei opțiuni a majorității populației. Cu toate acestea, politica externă actuală a Georgiei poate fi criticată pentru pasivitatea sa. Mă refer aici la o atitudine conformistă – puterea nu este capabilă să propună ceva nou. E absolut inacceptabil și faptul că guvernarea din Georgia nu face nimic pentru a pune pe agenda internațională problema ocupării celor două regiuni georgiene de către Rusia. Această temă a dispărut practic de pe agenda politicii externe georgiene. După anexarea Crimeii și declanșarea conflictului sângeros în Estul Ucrainei, opinia publică internațională este mult mai conștientă cu privire la acțiunile agresive ale Rusiei în vecinătatea sa. Chiar dacă vorbim despre o situație generală mai favorabilă pentru înțelegerea problemei georgiene, guvernul de la Tbilisi nu face practic nimic în acest sens. Toată lumea vorbește despre anexarea Crimeii și războiul din Estul Ucrainei, în timp ce Georgia nu folosește ocazia de a se pronunța pe scena internațională despre problemele sale teritoriale, care au aceleași origini. Cred că această pasivitate a politicii externe georgiene este o greșeală regretabilă.

- Cum evaluaţi performanțele Parteneriatului Estic la zece ani de la lansare? Am putea vorbi despre un semi-succes sau despre un semi-eșec?

- Cred că e vorba mai degrabă de un semi-succes. Trebuie să rămânem pozitivi și optimiști, căci trăim o perioadă destul de pesimistă la nivel global şi nu e bine să insistăm pe aspectele negative. Nu trebuie să neglijăm anumite progrese, care au fost înregistrate, mai ales în materie de comerț. În ultimii ani, volumul de schimburi comerciale ale țărilor din Parteneriatul Estic cu UE a crescut în mod semnificativ. Acest lucru este valabil în special pentru R. Moldova și Ucraina și, într-o măsură mai mică, pentru Georgia. Ne putem referi aici și la obținerea regimului de liberă circulație pentru cetățeni, ceea ce este foarte important. Astfel, vorbim despre câteva succese importante. De cealaltă parte, putem critica faptul că se discută deseori despre Parteneriatul Estic la timpul trecut. Astăzi nu mai există provocări pentru viitor și se creează sentimentul general că acest mecanism este oarecum blocat. Cel mai regretabil este faptul că cele trei țări nu au obținut o perspectivă clară de aderare la UE. Totuși, nu trebuie să neglijăm ceea ce a fost obținut deja.

„Viitorul previzibil pentru UE are forma Brexitului”

- Dacă vorbim de viitor, credeți că cele trei țări care au semnat Acordul de Asociere cu UE au într-adevăr şanse de a deveni membre ale UE într-un viitor previzibil?

- Aici e important să precizăm semnificația termenului de „viitor previzibil”. Viitorul previzibil pentru UE are forma Brexitului – un proces plin de incertitudini, care nu știm cum va avea loc sau dacă se va întâmpla până la urmă. Pe termen scurt și mediu, UE are pe agenda sa chestiunea Balcanilor de Vest. Doar după soluționarea acestor probleme, perspectiva europeană a statelor din Parteneriatul Estic va putea fi pusă pe agenda UE. Nu cred, deci, că ar putea fi vorba despre o aderare a acestor țări, pe termen scurt și mediu. O piedică importantă în calea acestui proces este și opinia publică, și poziționarea marilor partide politice din statele din Vestul UE, situate mai la Vest de Germania: Franța, statele din Sudul Europei etc., care sunt azi ostile unui proces de extindere spre Est a UE. Vă dau un exemplu în acest sens. Acum câteva zile, în cadrul dezbaterii televizate a liderilor partidelor politice franceze în actuala campanie pentru alegerile europarlamentare, doar doi dintre cei treisprezece politicieni prezenți în studio au fost de acord cu privire la aderarea Serbiei la UE până în 2025. Însă reprezentanții celor mai importante forțe politice au răspuns negativ la întrebarea respectivă. Iată de ce consider că suntem nevoiți să așteptăm apariția unei conjuncturi mult mai favorabile. În interiorul UE, procesul de extindere din ultimele decenii a fost criticat de multe ori pentru criza pe care o traversează construcția europeană. Cred însă că politicienii din statele membre trebuie să fie sinceri cu alegătorii lor și să le spună că problemele actuale ale UE nu își au originea în procesul de extindere.

„Opțiunea pro sau antieuropeană nu este o chestiune de moralitate”


- Ce se va întâmpla cu cele trei țări care nu au semnat un Acord de Asociere cu UE? Ar putea acestea să revină pe „calea cea dreaptă”, și care ar fi premisele pentru un asemenea reviriment?

- „Calea cea dreaptă”... Opțiunea pro sau antieuropeană nu este o chestiune de moralitate. Bineînțeles, nu putem exclude nimic, dar în cele trei țări situația este diferită. Populația Armeniei, de exemplu, este foarte eurofilă și dorește o apropiere mai mare de UE, inclusiv, fiindcă armenii nu doresc să depindă totalmente de Rusia. În privința securității sale, Armenia este conștientă că, în prezent, nu există nicio alternativă și că este dependentă de Moscova, dar în toate celelalte aspecte și, în special în cel economic, țara dorește să reducă influența Rusiei. Armenii vor merge pe atât de departe posibil în procesul de apropiere cu UE, pe cât de mult le va permite Rusia. Dacă într-o zi chestiunea securității Armeniei va fi soluționată, această țară s-ar putea apropia și mai mult atât de Turcia, care este marele său vecin și cu care nu are astăzi relații diplomatice, cât și de Uniunea Europeană.

În cazul Belarusului, factorul principal, care împiedică apropierea de UE, este situația internă din această țară. Mă refer la deficitul de democrație și la lipsa de conformare cu unele reguli elementare în materie de garantare a libertăților, de respectare a drepturilor omului, a pluralismului politic etc. Mai există, în mod evident, și factorul rusesc. Prin urmare, fără niște schimbări radicale în politica internă și în orientarea externă a acestei țări, o apropiere cu UE pare puțin probabilă.

În privința Azerbaidjanului, această țară este interesată de Uniunea Europeană doar în contextul comerțului cu resurse energetice. UE este principala piață de desfacere pentru hidrocarburile din această țară și cam atât. Din mai multe motive, azerii nu doresc să se apropie de UE în alte domenii. În primul rând, o atare apropiere ar însemna o transformare profundă a sistemului politic intern al acestei țări, pentru care azerii nu sunt pregătiți. În al doilea rând, pe plan economic, una din pietrele de temelie ale unui Acord de Zonă de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător este absența monopolurilor și a oligopolurilor, ceea ce intră în contradicție directă cu felul în care este organizat statul și economia Azerbaidjanului. Există așadar o serie de obstacole foarte importante care fac ca această țară să nu poată avansa rapid în direcția europeană. În schimb, în ceea ce privește vânzarea resurselor energetice, azerii au înțeles deja că este mai profitabil să ai relații comerciale cu UE decât cu Rusia.

Excluderea vreunei țări din Parteneriatul Estic ar însemna recunoașterea unui eșec

- Care ar putea să fie viitorul acestui mecanism, prin care UE interacționează cu vecinătatea sa estică? Cât de probabilă este o evoluție a Parteneriatului Estic sau el ar putea fi înlocuit completamente cu un alt mecanism?
- Consider că trebuie menținută ideea de a păstra cele șase țări împreună, chiar dacă diferențele dintre ele sunt enorme. Din punct de vedere politic, pentru UE este foarte important să continue dezvoltarea unor relații de parteneriat cu toate cele șase state. Excluderea vreunei țări din acest grup ar însemna recunoașterea unui eșec. Așadar, menținerea ansamblului și dezvoltarea, în paralel, a legăturilor bilaterale, progresând mai mult cu țările care doresc acest lucru, ar fi benefică atât pe plan politic și economic, cât și în direcția asigurării securității la nivel regional. Chiar dacă UE nu este în prezent un actor important în domeniul securității, aceasta are o serie de proiecte în ceea ce privește menținerea securității colective la nivel regional. Uniunea Europeană ar trebui să se implice mai mult în soluționarea așa-numitelor „conflicte înghețate”, care persistă în cinci din cele șase state ale Parteneriatului Estic - toate în afară de Belarus. E necesar ca aceste două abordări - politică și securitară -, să se bucure de atenția necesară într-un context regional și global foarte dificil.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus