Veronica Micle, născută Câmpeanu, a văzut lumina zilei la 22 aprilie 1850 la Năsăud, primind numele mamei sale, Ana. Înainte de naștere și-a pierdut tatăl, Ilie Câmpeanu, care luptase în 1848 în Munții Apuseni alături de Avram Iancu. Mama și cei doi copii s-au mutat mai întâi la Târgu Neamț, din calea prigoanei habsburgice, iar după moartea fratelui Radu la Iași. După ce a urmat cursurile primare, în timpul cărora și-a schimbat numele de Ana în Veronica, s-a înscris la Școala Centrală de Fete, pe care a absolvit-o în 1863. Încă din acești ani Veronica a arătat înclinații poetice. Se spune că de onomastica mamei i-a dăruit un frumos buchet de flori cu următoarele versuri: ”Zi de sărbătoare/ Flori și fără teamă/ Fiica iubitoare/ Te sărută, mamă”.
În primăvara anului 1863 l-a întâlnit pe profesorul universitar Ștefan Micle, originar din Feleac, de lângă Cluj, mai târziu rector al Universității din Iași. Ștefan Micle era membru în comisia de examinare, fiind mai în vârstă cu 30 de ani. Acesta vrăjit de frumusețea fetei a rugat-o pe mama Anei Câmpeanu să-și determine fiica să se căsătorească cu el. Căsătoria a avut loc la Biserica Bob din Cluj, la 7 august 1864 spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene. Ștefan Micle s-a îngrijit cu căldură paternă de educația tinerei sale soții. Veronica a luatlecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Împreună au avut doi copii, Valeria și Virginia-Livia.
Un capitol remarcabil din viața ei l-a reprezentat relația cu Mihai Eminescu. La cunoscut pe acesta la Viena, în anul 1872, unde Veronica plecase pentru a urma un tratament. Se spune că tânăra doamnă ”blondă cu părul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal atrăgea atenția imediat”. Veronica a fost impresionată de poeziile lui Eminescu publicate în ”Convorbirile literare”, treptat acesta devine idolul de o viață. Acest adevăr sunt cuprinse în versurile scrise în 1883 ”M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu”. Istoricii literari sunt de părere că Veronica Micle a dominat lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877. ”Veronica e floarea albastră, floarea albă de cireș, liana, copilul cu păr bălai”.
Ștefan Micle s-a stins din viață în 1879. Situația materială a Veronicăi s-a înrăutățit. Pensia de urmaș nu i-a fost aprobată decât târziu, din cauză că lui Ștefan Micle îi lipseau câțiva ani de vechime. Veronica a călătorit la București încercând să-și obțină drepturile. A stat lângă Eminescu mai mult timp. ”Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele” – scria într-o epistolă Veronica la 23 decembrie 1881. Ideea căsătoriei a prins contur dar aveași mulți dușmani. Printre aceștia, cercul junimist în frunte cu Titu Maiorescu. Conform mărturisirii fiicei Veronicăi, Virginia Micle, de prin mai-iunie 1880, Veronica a avut un copil cu Eminescu, care s-a născut însă mort. A urmat o perioadă de ruptură între cei doi. În decembrie 1881, Veronica deși s-a aflat la București, și-a ocolit idolul de-o viață. A urmat împăcarea și reaprinderea idei de căsătorie, dar în zadar.
În 1886 Veronica s-a aflat la București, făcând demersuri pentru obținerea unei burse pentru fiica ei Valeria, care va studia la Paris. În 1887 i-a trimis lui Eminescu primul exemplar al volumului său ”Poezii” cu următoarea dedicație: ”Scumpului meu Mihai Eminescu ca o mărturisire de neștearsă dragoste”. În 1888 s-a dus de două ori la Botoșani pentru a-l determina pe Eminescu s-o urmeze la București pentru tratament mai bun. Relația cu sora poetului, Henrieta nu era una dintre cele mai bune. S-a aflat lângă poet în aprilie 1889 când evoluția bolii sale s-a dovedit ireversibilă.
Casa memorială din Târgu-Neamț a poetei
Moartea poetului, în dimineața zilei de 15 iunie 1889, a găsit-o pe Veronica la București. Se spune că în aceea zi ar fi scris poezia ”Raze de lună”: ”Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Deși de-al iubirei farmec, privind cerul împreună/ Noi visăm eternitate în durata unei clipe”. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, Veronica Micle așeza pe piectul poetului o cunună de flori de ”Nu-mă-uita”.
Îndurerată, poeta s-a retras la Mănăstirea Văratec. Aici în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu s-a sinucis cu arsenic. Astfel pusese capăt unei vieți cum însăși poeta o definea: “O complicare ciudată de întâmplări, de fericire care nu m-au fericit”. A fost înmormântată la 6 august 1889 lângă biserica Sf. Ioan de la Văratec. Sub crucea de la mormânt sunt săpate versurile: Și pulbere țărână din/ tine alege/ Căci asta e a luminii lege/ Nestrămutată lege/ Nimicul te aduce/ Nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă/ Nu va rămânea”. Veronica Micle 4.08.1889.
În literatură Veronica Micle a debutat în ”Noul curier român”, în 1872, cu două schițe semnate cu pseudonimul Corina. A publicat versuri în ”Columna lui Traian” (1874) iar în anul următor în ”Convorbiri literare”. A mai colaborat la ”Familia”, ”Revista nouă” și ”Revista literară”. A publicat în 1887 volumul ”Poezii” ce cuprinde versuri originale, prelucrări după Theophile Gautier și Lamartine și aforisme.
Prof. Carol C. Koka
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
