Timpul.md

Istorie 17 Mai 2020 | 11:29

17 mai în istorie: Bătălia de la Rovine

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Ţării Româneşti şi a avut loc pe 17 mai 1395. 

Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare, sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor.

Mircea cel Bătrân a rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic, pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă, sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc.

Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel, Mircea va încheia un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov. Cu toate că regele ungar tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a trimis totuși în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv comandantul ungar fiind ucis.

Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și Marko Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale.

Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe (cel puțin) două mari direcții e marș – una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu distruseseră deja valahii în retragere.

Mircea retrăsese populația civilă – femei și copii- ”în muntele Prasovon” – Bucegi-după cum scrie cronicarul bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării, numeroase pe acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele pornite după jaf sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, „săvârșea fapte vrednice de amintit”, după cum scrie un cronicar otoman. O altă cronică otomană scrie că Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt, probabil o trecătoare (înspre cetatea Poenari?), unde a făcut fortificații și șanțuri (termenul de Rovine nu este numele unui loc, ci înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, NU mlaștină) și aștepta cu armata sa ajutorul unor regi și alți comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că armata otomană era superioară numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci, așa cum foarte poetic și admirativ scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o”.

În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie, la 17 mai 1395, descrisă apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să fi suferit pirederi grele și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul că se aștepta la un atac, iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai, pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip – au aruncat cadavrele soldaților musulmani în apă;a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut doar cadavrele camarazilor lor pe câmp. În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi, care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază.

Ulterior, Mircea a început să plătească tribut turcilor, relațiile devenind pașnice, până când, conform unei cronici otomane, valahii au pornit din nou război – ”Eflak s-a răsculat în Rumelia”, ceea ce ar putea însemna un atac la sud de Dunăre. Baiazid a trecut din nou fluviul și a obținut o victorie categorică. Cu toate lacunele și incertitudinile din cronici, este de presupus că Baiazid a putut efectua două campanii în Muntenia, campanii care să fie înglobate într-una singură de cronicari aflați la zeci de ani distanță de eveniment, mai ales de cei care nu aveau nici un fel de pregătire militară, cum ar fi cazul călugărilor sârbi sau bizantini, de exemplu. Totodată, este de presupus ca într-o campanie să aibă loc mai multe lupte între părți, de aici putând din nou rezulta inadvertențe în cronicile medievale. De exemplu, cronicarul bizantin Chalcocondil plasează bătălia de la Rovine după cea de la Nicopole, informație preluată și de istorici de secol XVIII-XIX, după care s-a inspirat probabil și Eminescu în Scrisoarea III – „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns”...

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus