Actualitate

19 ani de Germanie mare

„Nu va trebui sa fac nimic pentru ca sa o opresc; sovieticii o vor face pentru mine. Ei nu vor admite niciodata o Germanie mare, chiar in fata lor”

(Francois Mitterand, 28 noiembrie 1989)

 

La 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. La 27 septembrie 2009, au avut loc alegeri parlamentare pentru cel de-al 17-lea Bundestag postbelic. A castigat, cu majoritate covarsitoare, coalitia de dreapta (crestin-democratii si liberalii), scotand socialistii de la guvernare. Comentariile au fost numeroase si surprinzatoare. O analiza a prestigioasei agentii Stratfor, de pilda, se incheia cu urmatoarea predictie post-electorala: „Aceasta nu e Germania tatalui tau; nici chiar a bunicului tau. Este Germania strabunicului tau”.

Unificare prin absorbtie

Arhivele tac, deocamdata, astfel ca ce s-a petrecut atunci, in anul de gratie 1989, nu stim cu exactitate. Cateva elemente sunt insa limpezi. „Ora astrala” a nemtilor, adica unificarea Germaniei, era asteptata, chiar daca nu atat de repede. Cancelarul vest-german Helmut Kohl prezenta, pe 28 noiembrie 1989, in fata Bundestag-ului, un program pe cinci ani pentru unificarea Germaniei. Dar evenimentele au luat-o inainte, caci nemtii nu au mai avut rabdare. Cate 2000 pe zi, germanii din RDG s-au napustit in RFG. Singura solutie pentru a opri valul de germani rasariteni era… aducerea Estului in Vest. Adica unificarea. Pentru a-i opri pe est-germani sa isi paraseasca tara, vest-germanii le-au absorbit-o. Evenimentele s-au derulat cu o precizie nemteasca. Alegerile din martie 1990 au fost castigate de partida unionista („Alianta pentru Germania”), la 18 mai a fost semnata o „uniune monetara, economica si sociala” intre cele doua Germanii, iar in iulie marca RFG-ului intra triumfatoare in RDG, unde schimba marca est-germana la o paritate incredibila 1:1! In septembrie este semnat Tratatul de Unire prin care RDG era absorbit de RFG (asa cum acceptasera alegatorii in alegerile din martie). Pe 3 octombrie, Tratatul intra in vigoare, RDG intra in componenta RFG si inceteaza sa mai existe. Visul postbelic al germanilor s-a implinit!

Prima extindere a UE si NATO

Germania si-a luat astfel o superba revansa, in ciuda temerilor pe care „Germania mare” le-a starnit. Si nu putine. Margaret Thatcher, primul-ministru al Marii Britanii la acea vreme, si-a exprimat ingrijorarea in mod fatis. Insa cel mai vocal a fost, de departe, presedintele francez Mitterrand, extrem de iritat nu doar fata de evolutiile germane, dar si fata de prabusirea blocului comunist (pe care a incercat sa-l sustina chiar cu pretul cautionarii pucistilor de la Moscova). Intr-un gest disperat, Mitterrand viziteaza RDG in decembrie 1989, manifestand astfel un sprijin explicit pentru suveranitatea statului comunist. In plus, refuza invitatia lui Helmut Kohl de a participa la ceremonia redeschiderii Portii Brandenburg, iar consilierilor sai le explica, relaxat, la 28 noiembrie 1989, ca „sovieticii… nu vor permite niciodata o Germanie mare”. Numai ca in istorie niciodata nu trebuie sa spui „niciodata”.

Germania s-a reunificat, iar Moscova a primit in schimb cantitati uriase de bani – 71 mlrd. USD au fost trimisi in 1990-1994 spre URSS, apoi spre Rusia, alaturi de alte 36 mlrd. USD care au mers spre alte tari ale lagarului comunist, plus garantii solide pentru permanentizarea frontierei estice a Germaniei. Franta s-a resemnat si a cerut ca pretul reunificarii sa fie „proiectul european” pe condominiul franco-german, dublat de renuntarea de catre nemti, in numele „monedei unice”, la singurul simbol national care le-a mai fost permis dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial – marca germana. Iar America a aplaudat ramanerea Germaniei (mari) in NATO. Chestiune esentiala: unificarea germana din 1990 a fost conceputa si perceputa ca prima extindere a NATO si UE in lagarul comunist. Sau invers!

Precedentul german

Politica externa europeana a fost marcata decisiv de 3 octombrie 1990, iar efectele la nivelul hartii continentale au fost evidente. In anii ’90, patru state au disparut de pe harta continentului european si alte 16 au aparut sau au fost resuscitate. Punctul de plecare a fost, de fapt, unificarea Germaniei, care s-a legitimat pe baza unui principiu unanim acceptat al dreptului international – dreptul la autodeterminare. Prin recul, acesta devine legitimant si in celelalte cazuri. Aici trebuie cautata una dintre explicatiile pentru care Germania a recunoscut rapid independenta Croatiei sau a Sloveniei. Dincolo de harti geopolitice sau sfere de influenta, dincolo de interesele catolice si dorinta de expansiune a Vaticanului, Berlinul nu putea refuza altora ceea ce a constituit principiul legitimator al Germaniei dupa 3 octombrie 1990. La fel se poate spune despre toate statele care s-au desprins de URSS sau cele care si-au redesenat profilul frontalier ulterior. De facto, toate modificarile teritoriale ce au urmat dupa unificarea Germaniei s-au revendicat, tacit, de la precedentul german bazat pe principiul autodeterminarii.

Germania, incotro?

Politica externa a Berlinului dupa unificare a evoluat lent, dar semnificativ. Treptat, se produce un fenomen pe care il putem numi „autonomizarea Germaniei”. In perioada cancelarului crestin-democrat Helmuth Kohl (pana in 1998), Berlinul pastreaza in politica sa externa acelasi reper major din timpul Razboiului Rece, respectiv parteneriatul cu SUA. Era si un „tribut” firesc pentru actorul care contribuise decisiv la unificarea nemtilor. De precizat ca Germania nu a avut, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, o politica externa autonoma. In fond, chiar cutuma germana de a conferi partenerului de coalitie mai mic functia de ministru de Externe (cum se intampla acum, dupa alegerile din 27 septembrie) provine din perioada cand RFG nu avea politica externa, fiind de fapt protectorat american.

In 1998, odata cu venirea la putere a socialistilor condusi de cancelarul Gerhard Schröder, se produce o prima faza a autonomizarii politicii externe: orientarea Berlinului spre Est devine evidenta (relatia cu Moscova se va numi „Sonderverhältnis”, adica speciala) si se reflecta si la nivelul relatiilor personale (Putin si Schröder isi spuneau pe nume). Concomitent, insa, se autonomizeaza si politica energetica a Germaniei (iar Schröder sfarseste pe statele de plata ale „Gazprom”). In 2005, cand cancelar devine pro-atlantista Angela Merkel, intervine o perioada tranzitorie, marcata de o ambiguitate generata si de coalitia neomogena de la putere (crestin-democrati si social-democrati), in care ministrul de Externe, social-democrat, era fostul arhitect al politicilor pro-ruse ale lui Schröder. Autonomizarea politica si energetica a Germaniei continua insa si in aceasta perioada. Anul 2009 aduce la putere (numai) dreapta, ceea ce va influenta, incontestabil, si alura politicii externe germane. Problema este: cum? In ce directie va continua autonomizarea germana in raport cu reperele Washington si Moscova? Daca pana in prezent am asistat la autonomizarea in materie de politica externa si politici energetice, nu putine voci se intreaba ce se va petrece atunci cand (si daca) Germania se va autonomiza in problemele de securitate. Grea intrebare – de fapt, intrebare cruciala, inclusiv pentru spatiul vecinatatii estice europene. Pentru ca tot ce se va petrece aici va depinde in mod decisiv de Berlin.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *