Potrivit Asociaţiei obşteşti „Juriştii pentru Drepturile Omului”, R. Moldova a pierdut dosarul Taraburca contra Moldovei.
Reclamantul Andrei Taraburca, născut în anul 1988, a participat la protestele din 7 aprilie 2009 împreună cu prietenul său S. El a fost reţinut de poliţişti şi bătut în dimineaţa zilei de 8 aprilie. Medicul de la Comisariatul General de Poliţie nu a depistat semne de violenţă pe corpul acestuia. La 10 aprilie tânărul a fost adus în faţa judecătorului de instrucţie care i-a aplicat 30 zile de arest preventiv. În aceeaşi noapte reclamantul a fost transferat la Penitenciarul nr. 13. El a fost impus să meargă printr-un coridor al ofiţerilor de poliţie, cunoscut sub numele „coridorul morţii”. Încheierea de arestare preventivă a fost casată la 16 aprilie 2009 şi el a fost eliberat imediat.
La 14 aprilie şi la 15 aprilie 2009, reclamantul a înaintat două plângeri la organele procuraturii, susţinând că a fost maltratat. Un alt medic care l-a examinat pe 14 aprilie 2009 a înregistrat zgârieturi şi vânătăi pe faţa acestuia.
Prima plângere a reclamantului a fost primită de Procuratura militară la 21 aprilie 2009. Procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală, bazându-se pe declaraţiile lui S., prietenul lui Andrei, că nu a fost maltratat şi nu a văzut ca prietenul său să fie supus bătăilor. Procurorul a sugerat că leziunile de pe faţa reclamantului ar putea fi cauzate în urma încăierărilor din 7 aprilie 2009.
Potrivit Guvernului Moldovei, reclamantul nu a fost maltratat pe durata detenţiei acestuia. Cu toate că a fost asistat de un avocat, el s-a plâns de actele de brutalitate din partea poliţiştilor doar după o săptămână după arestarea sa, la 14 aprilie 2009. Reclamantul a avut traume fizice şi psihice: o serie de investigaţii medicale l-au diagnosticat cu hipertensiune inter-cranială şi o tulburare de stres.
În faţa Curţii, invocând art. 3 CEDO (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante), reclamantul a pretins că a fost bătut în custodia poliţiei şi că investigaţia efectuată a fost una neadecvată. El s-a mai plâns că nu i s-a permis să-şi contacteze părinţii sau să-şi angajeze un avocat ales, că a fost intimidat şi nu i s-a permis să se plângă de maltratarea sa până la 14 aprilie 2009.
Din cele relatate de reclamant, Curtea a observat că, atunci când a fost arestat, dânsul avea o starea sănătăţii bună, dar peste o săptămână – la 14 aprilie 2009 – un alt medic a înregistrat urme de violenţă pe faţa sa. Faptul că reclamantul nu s-a plâns de actele de brutalitate ale poliţiei înainte de această dată, după cum a sugerat Guvernul, nu ar însemna că nu a fost supus violenţei. Din contra, este perfect inteligibil că dânsul ar fi putut depune o asemenea plângere doar după ce ar fi avut o întrevedere cu avocatul său în care ar avea încredere, având în vedere nesiguranţa de la acel moment: multe persoane au fost maltratate şi umilite, judecătorii examinau cauzele la sectoarele de poliţie într-o manieră sumară, iar avocaţii numiţi din oficiu ignorau vizibilele urmă de violenţă de la clienţii săi, aşa cum a fost şi în cazul reclamantului.
Curtea a concluzionat că a existat o violare a art. 3 CEDO în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului de către poliţie.
Reclamantul va primi şi daune morale în sumă de 15.000 de euro şi materiale în sumă de 1.500 de euro.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
