Carte

A scrie înseamnă a învinge

Prin conturarea unor imagini ale curgerii („continuă să se rostogolească-n sus”), poetul îi dă relief unui sentiment de dezamăgire faţă de caracterul trecător sau contradictoriu al existenţei („mâna care face / şi mâna care strică”). Şi poemul Mângâietoarea de ierburi accentuează aceeaşi dezabuzare, doar că, de data aceasta, o raportează la limbaj. Poetul este dezamăgit de faptul că limbajul are anumite limite, ca şi de neputinţa acestuia de a exprima exact, plenar şi absolut toate sentimentele şi nuanţele unor gânduri („cuvinte ştirbite. Cenuşă. Cuvinte tocite. Iar în loc de miez / bătrâne caverne”). De fapt, în acest poem, autorul mai e dezamăgit şi de lipsa de autenticitate a limbajului („cuvinte fără să mai aibă rădăcini / şi în inimi”), de ariditatea exprimării („cuvinte – şiraguri de covrigi din lut / legaţi de limbi pietroase”) sau de limbajul de lemn („cuvinte ce îngroapă inimi curate / în mormane de ziare”). Cu toate acestea, un alt limbaj nu-l avem la dispoziţie. Iar nevoia de comunicare este arzătoare („de pe buze negre zboară cuvinte / spre guri secetoase”) şi atunci soluţia pe care o întrezăreşte poetul e reîntoarcerea şi redescoperirea fundamentelor naturale şi religioase ale limbajului („unde eşti, acel ce le-ai botezat pe toate. Apa? Focul? Pământul?”). Alte poeme din carte dovedesc că această descoperire este foarte importantă pentru viaţa poetului, care se desfăşoară între „ruga de dimineaţă” şi „ruga fără de seară” într-o „vale fără ecou”. Unele dintre poemele din acest volum arată că poetul aspiră să trăiască în lumina acestei noi înţelegeri a lucrurilor, dacă nu ar fi o continuă dezlănţuire a cotidianului contra individului, aşa cum este aceasta certificată în poemul Veste („prin pleoapele întredeschise / coboară în trup / mânia lumii sporită de-o noapte / Tot în această dimineaţă / mai descopăr: a înflorit liliacul – / cea mai importantă veste / de o vecie încoace / de o vecie încolo. Astăzi / se împlinesc ani / de la moartea maicii. / La un post de radio / cineva cu insistenţe încearcă / să-mi dărâme drobul de optimism / renăscut peste noapte”). Individul mai e hărţuit uneori şi de tot felul de spirite ale răului, despre care poetul aduce vorba în poemul De-o vreme („În maşina mea de scris s-a cuibărit un / sâsâitrânjet./ De şarpe să fie? Îmi veninează metaforele. Rimele. Ritmul. Până şi literele dispar undeva”.) În acest poem, un poet bătrân e urmărit peste tot de un demon („când ies în stradă, intrusul-umbră vine după mine. Se amplifică. Se împrăştie pretutindeni”), care întreprinde tot ce poate ca acesta să nu mai poată scrie. De fapt, aici se şi găseşte mesajul ascuns al poeziei neoexpresioniste a lui Andrei Burac: a nu mai scrie e echivalent cu o înfrângere, iar a scrie înseamnă a învinge demonii interiori sau ai cotidianului.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *