Ai noştri în Kazahstan

Din primele zile, m-am convins că majoritatea românilor cu care am contactat acolo nu şi-au pierdut nici firea, nici limba românească, nici chiar multe din obiceiurile deprinse de la părinţii lor… Totuşi, cu anii, dorul de Patria lor istorică a devenit mai puternic, pentru alinarea căruia nu există alt leac în lume decât revenirea acasă. Dacă nu pentru totdeauna, măcar atunci când nu mai poţi de dor… Nu întâmplător românii kazahi şi-au numit Ansamblul lor folcloric „Dorul”…

Pe 31 mai, de Ziua comemorării victimelor staliniste în Kazahstan, am depus cu toţii, în frunte cu ambasadorul României la Astana, Emil Rapcea, coroane de flori la Monumentul din Spassk (40 km de la Karaganda), ridicat în memoria prizonierilor români de război şi civili care au murit în detenţie în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului între 1941 şi 1953.
Acolo am reuşit să întâlnesc mai mulţi români de înaltă probă, precum este liderul lor Nicu Pluşchis, născut de un tată lituanian şi o mamă româncă, basarabeancă din neamul Muntenilor călărăşeni.

Dar mare mi-a fost mirarea să întâlnesc în această imensă ţară (de circa 3 mln. km pătraţi şi doar 15 mln. populaţie) un adevărat poet român, ajuns la vârsta de 75 de ani, pre nume Simion Plămădeală, să-i trec pragul locuinţei sale modeste de la periferia oraşului-minier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă – circa 3000 de cărţi, majoritatea româneşti -, el fiind cel mai reprezentativ român din Kazahstan.
Dar iată ce zice chiar el despre el: „M-am născut în 1935, la Grinăuţi, localitate aflată la o distanţă de 12 km de oraşul Bălţi. Cât ai să trăieşti, oriunde ai să fii, să rămâi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei, îmi spunea mama. Am urmat cinci ani Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău. În 1958 sau 1959, a apărut în vânzare la Chişinău o ediţie bucureşteană a operei lui Eminescu. Ca s-o cumpăr de la o librară cunoscută de a mea, Haia -, mi-am vândut haina nou-nouţă de pe mine. În 1959, ultimul an de studii la filologia română a Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, pe lângă alte păcate ale mele, am refuzat să predau limba rusă într-un sat de pe malul Prutului. Eu le-am zis că m-am pregătit să predau copiilor limba poporului nostru. Am fost nevoit să plec la Karaganda, căci în altă parte nu mă mai primea nimeni. Acolo am rămas, în centrul Kazahstanului. Am lucrat mai mult de 30 de ani sub pământ, în mina de cărbuni. Minerii primeau binişor… Lucram lăcătuş-electromecanic pe combinele subterane – nişte utilaje deosebit de mari. Mureau mulţi oameni. Se întâmplau explozii grozave. Le spuneam mereu că sunt român, nu moldovean. Ţin o rusoaica (o belaruscă) din moldovenii cei plecaţi din Basarabia după 1700. Am o fată foarte frumoasă, Aurica, şi un băiat de treabă, Sergiu. Ei încearcă să vorbească şi româneşte. Eu ştiu că suntem aici 33.000 de români. Statul român ne-a ajutat să ne organizăm, ne-a dat costume populare româneşti şi steag românesc, nu moldovenesc…”.

Menţionam că a absolvit (cu teza de licenţă nesusţinută) Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău în 1959. A fost coleg de facultate cu Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean) şi mulţi alţii. S. Plămădeală a ajuns în Kazahstan în anii ’50, ca mulţi conaţionali de-ai săi, la lucrările de desţelenire desfăşurate de regimul sovietic al lui Nikita Hruşciov. Motive a avut mai multe, inclusiv nedorinţa să scoată referinţele la opera politică a lui Eminescu din ultima sa teză de curs şi refuzul de a preda limba rusă într-o şcoală românească de pe malul Prutului. A lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda. În acest răstimp a scris sute de poezii în limbile română şi rusă, prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a moldovenilor.

Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe mulţi şi sunt publicate periodic în presa locală în traducere rusească. Sutele de poezii pe care le-a scris arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Printre titlurile acestor poezii:
„Cu deznădejdea am trăit”, „Am suferi gândind mereu”, „În hăul negrului mormânt”, „Veni-va ziua cea din urmă”, „Din frumuseţea ta, Moldovă”, „Are inimă şi floarea”, „Noi şi ei, cotropitorii”, „De n-ar fi în lume doine”, „Mi-e dor de-o dulce româncuţă”, „Apusul meu însângerat” ş.a. Sigur, vom căuta o posibilitate ca să-i tipărim o carte de poezie aici, la noi, la el acasă…

În altă ordine de idei, m-am bucurat mult că populaţia băştinaşă, dar şi conducerea acestei ţări, mai ales a regiunii Karaganda, se poartă suficient de bine cu consângenii noştri, ajutându-i în consolidarea Societăţii lor culturale „Dacia”. Cel mai mult, însă, sunt ajutaţi de către Ambasada României la Astana, de către ex-ambasadorul Vasile Soare, ambasadorul actual Emil Rapcea. Numai cât face excursia unui grup de etnici români de toate vârstele din Kazahstan prin toată România, concertul folcloric din Karaganda al unor artişti de prestigiu veniţi din Ţară, care a durat mai bine de şase ore, ambele organizate cu sprijinul Ambasadei române! Dar ea nu reuşeşte să le facă pe toate, pentru că marea majoritate a etnicilor români din Kazahstan provin din Basarabia, fostă parte integrantă a României interbelice, azi fiind un stat independent, şi, deci, rudele lor şi arhivele de stat – de care mulţi moldoveni au nevoie – se află în actuala lor patrie istorică – R. Moldova.
Diplomaţii moldoveni, însă, nu-şi mai amintesc de consângenii lor din Kazahstan – sărmani basarabeni, deportaţi în stepa kazahă şi urmaşii lor, foşti „ţelinari” şi mineri, care şi ei au fost deportaţi, dar „de bună voie” etc. Comuniştii, în cei aproape nouă ani de guvernare, n-au întreprins niciun pas pentru ajutorarea consulară a moldovenilor din Kazahstan. Este adevărat că nici liderul kazah, Nazarbaiev, nu s-a grăbit să acrediteze în ţara sa un comunist inveterat în funcţia de ambasador moldovean. Comuniştii n-au ridicat măcar un monument (pe lângă cele 25 ridicate de alţii, inclusiv de România) victimelor represiunilor staliniste din Basarabia, numărul cărora nu-l ştie nimeni nici până azi…
Cu regret, nici actuala guvernare liberală n-a întreprins ceva pentru reluarea, la alt nivel, a unor relaţii diplomatice cu o ţară care are un potenţial economic de mare perspectivă, unde locuiesc peste 20 de mii de români moldoveni (conform unor estimări, cifra dată poate fi dublată).

Păcat ar fi să uităm că diplomaţia comunistă de la noi a reuşit, totuşi, să lase nişte urme adânci de tot în stepa kazahă, urme legate de restrângerea masivă a activităţii economice a unicului om de afaceri moldovean, miliardarul Anatol Stati. Căci, dacă Stati achita toate poliţele banditeşti ale bolşevicilor moldoveni, şi dacă Stati nu era Stati, ci un fel de Voronin sau Tkaciuk, fiţi convinşi că activitatea acestuia continua vertiginos şi în prezent… Ar putea oare calcula cineva dintre economiştii comunişti pierderile de miliarde de dolari, provenite din astfel de activităţi distructive ale bolşevicilor moldoveni, cei care doar finanţele lui Stati n-au reuşit să le ia sub controlul lor, dar, practic, i-au lichidat activitatea economică în această ţară asiatică, activitate care putea face mult pentru asigurarea eficientă a R. Moldova cu carburanţi…

Vasile Şoimaru