Timpul.md

Istorie 23 Ianuarie 2019 | 12:51

Alexandru Ioan Cuza, întâiul principe al României

Alexandru Ioan Cuza, sau Alexandru Ioan I, s-a născut pe 20 martie 1820, la Bârlad, și a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. 

A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, fiind liantul unirii celor două țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu un singur Parlament și un singur guvern.

Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, primind o educație europeană și devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene, iar tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutorul britanicilor.

Revenind în Moldova în timpul domniei prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie, după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie, după calendarul iulian).

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare a țării.

În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea coaliției hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească al cărei provizorat a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit (peste 99% voturi pentru).

Restul vieții sale și l-a petrecut în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar cererile sale repetate s-au lovit de refuzul domnitorului Carol I. A fost înmormântat inițial la Biserica domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus