Amintiri despre evacuarea din 1940

Așternea nişte pagini în care el credea că se împărtăşeşte cu cititorii, că sentimentele lui vor găsi ecou la oamenii care într-un fel sau altul au avut de trecut prin aceleaşi încercări.

S-a întâmplat însă, ca aceste pagini să fie extrem de preţioase din motiv că fac parte din puţinul bagaj memorialistic rămas nouă de la acele clipe grele.

Ele sunt preţioase prin faptul că au fost scrise imediat pe urmele evenimentelor, când detaliile erau proaspete, când memoria înregistrase exact toate emoţiile trăite.

Am republicat în câteva rânduri pagini memorialistice semnate de Nicolae Litinschi şi vreau să spun că şi în secolul XXI, ele au păstrat aroma autenticităţii şi sunt cutremurătoare.

Biografia lui se sprijină mai mult pe bibliografia colaborărilor sale la revista Viaţa Basarabiei:

Litinschi, Nicolae I. (1892, Cuhneşti, jud. Bălţi – 1950, Bucureşti, Cimitirul Sf. Vineri). Avocat. Scriitor.

Bunicul lui a fost originar din satul Cuşnirca, judeţul Soroca.

Şi-a făcut studiile la Universitatea din Kiev.

Reabilitarea lui literară s-a produs la sfârşitul sec. XX în revista Patrimoniu (nr. 4, 1991) de la Chişinău unde a fost publicată fascicula memorialistică Memento.

La Viaţa Basarabiei, însă, el a început să publice, din anul 1940, anul refugiului, fiindcă ceea ce i-a fost dat să suporte în evacuarea rapidă din Basarabia, el ca martor ocular, n-a mai preferat să tacă ori să ascundă un adevăr. Astăzi mărturiile lui au valoarea unui document istoric, şi atunci când discutăm despre ocuparea Basarabiei în 1940, trebuie să avem la îndemână şi scrierile lui Nicolae Litinschi din revista Viaţa Basarabiei:

Trăite, 28/VI-29/VI-1940. (1940, nr.7-8); Prin luna iulie. (1940, nr.9-10); Nu rămân. (1940, nr. 9-10); Memento. (1940, nr.11-12); Fragment. (1941, nr.1); Nunta. (1941, nr.2-3); Optimism sănătos. ( 1941, nr.4); Răsfoind memoria. (1941, nr.6-7); Răsfoind memoria. ( 1942, nr.7); Cu gândul la Transnistria. (1942, nr.8-9); Răsfoind memoria (1918-1943). (1943, nr.3-4); Constatări: /Anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812. (1944, nr.3-4.).

Debutul lui literar s-a produs cu rândurile ce urmează:

„TRĂITE (28/VI – 29/VI 1940)
Joi spre Vineri – noapte de zbucium la Cetatea Albă; mă zvârcolesc în pat; somnul fuge. În întunericul camerei, cu ochii aţintiţi în tavan, fără să vadă ceva, pătrund în trecut şi caut viitorul apropiat, ziua de mâine, ziua predării.

Doresc să mă concentrez asupra unei idei, vreau să raţionez: nu pot… Nu vin idei, ci vedenii; lucruri mărunte, neînsemnate, trec zburdalnic prin creier: cunosc această ştire, nevasta, copiii?

Cum plec după ei la Tătăreşti? Cu ce ajung acasă? Ironie: cuvântul „acasă" sună fals.

Mai poţi numi casă, încăperile în care stau nedormiţi, nevasta şi copiii, încăperi pe care le vom părăsi peste 12 ore?

Nu voiu dormi; tiptil ies în stradă; semiîntuneric, o rază roşietică abia străbate orizontul.

Case închise cu obloane. Oare doarme cineva dincolo de ele, sau ca şi mine se zbate în gânduri, căutând să pătrundă necu¬noscutul?!
Se face ziuă: o ştiu, hotărârea e luată, ziua când se cere calm şi nervi încordaţi până la nebunie; situaţia îmi este bine cunoscută şi totuşi îmi lipseşte raţionamentul: oare va veni la gară autobuzul cel mare? Va veni cel mic? Plouă mărunt. Dar dacă nu vine auto¬buzul? Nevasta cunoaşte ce s-a întâmplat? E gata? Cred că n-a dormit!

Ajung la gară; aspect neobişnuit; până la plecare mai am trei ceasuri; stau fără rost, neobservat; caut să înţeleg; nu e aspectul obişnuit al unei gări, deprinsă cu zilnice plecări-veniri; lumea e serioasă, tăcută, cu buzele încleştate. Nu e fugă; văzusem evacuări din Lemberg, Varşovia, Odessa: nimic asemănător! Lent, gânditor se aşează lumea în vagoane. Nici o învălmăşeală, nici o grabă.

La ora nouă trenul porneşte; ajungem la gara Sarata la un¬sprezece. Care autobuz a venit: cel mare sau cel mic? Caut să aline gândul neserios: autobuzul este cel mic.

Trecem prin Camcic, Mihăileni, Acmanghit.

Totul este atât de monoton şi obişnuit?

Covorul galben de muştar; lanurile de orz, ce-şi îndreaptă spicurile spre cer; spicurile conţinând hrana zilnică a omului, parcă cer binecuvântarea cerului.

Abia la ora unu ajung acasă; lumea forfotă lângă autobuz.

„Ce facem?"

„Plecare!"

Câteva scurte dispoziţiuni, după o consultare cu autorităţile; trei autobuze, vechituri dărăpănate, sunt alimentate cu benzină şi ulei şi acasă…
„Plecăm"; luăm ceva, puţin de tot, să nu încărcăm maşina! Se adună mai mulţi; paisprezece ani n-au fost trăiţi fără rost!
În casă – devastare; cufărul vechiu de lemn pictat cu flori moldoveneşti, cu data de 1828, zestrea bunicei Saphira, răzeşa din Mincenii Orheiului, stă pustiit în mijlocul biroului; s-au scos ni¬micuri, dar scumpe amintiri prin tradiţie, presupusa zestre a fetei.
Nimeni nu întreabă: plecaţi? unde?

Nimeni nu spune: rămân; strângeri de mâini; nu vor veni la punctul de plecare; plânsul femeilor de casă… paisprezece ani nu trec fără rost!
Privire piezişă împrejur; Kogălniceanu vizavi de masa de lucru se uită cu aceeaşi seriozitate prin ochelari; rafturile cu cărţi rămân neatinse; P. P. Carp – o carte ce am iubit – mă ispiteşte s-o iau; nu: sunt şi altele; nu iau nici una; prea le-am iubit şi prea buni tovarăşi mi-au fost în viaţă ca să prefer una alteia – le las.

Încă o privire… şi ne ducem; pe drum la fel, tăcere, nici o în¬trebare: strângeri de mâini; ce-i de vorbit?; autobuzele stau gata de plecare; multă lume pe trotuare, prea multă lume; dar mulţi¬mea are, după mine, o singură figură; mă uit, doresc s-o pătrund; răutate, laşitate, mulţumire, supărare – nimic nu pot ceti pe feţele celor adunaţi; seriozitate şi tăcere; ţărani, intelectuali, târgoveţi, lucrători, copii, urmăresc mişcarea maşinilor şi peste câteva clipe rămân în urma noastră; câteva fluturări de batiste, mâini ridicate şi au dispărut…

Ne-am aşezat şi ne pregătim de un drum lung; până la Galaţi avem 170 kilometri; cauciucuri stricate – vom avea pene; vom merge cu greu; nu ştiu când vom ajunge.

Şoseaua asfaltată până la Spasca, am trecut-o; am ieșit în dru¬mul de ţară; o pană de cauciuc.
Cişmelele rămân în stânga; o altă pană.

Noaptea târziu ajungem la Fântâna Zânelor; răscruce; un drum spre Ismail, altul pe care-l urmăm, spre Bolgrad.

Fântâna Zânelor; popas. Revizuim maşinile; au rămas doar două: una a luat drumul spre Ismail. Satul doarme. Noi ne-am oprit în mica piaţă, aproape de fântână; apă minunată – adevărată fântână a zânelor.

Privesc în interiorul autobuzelor. Copiii – sunt şase – dorm; restul – suntem douăzeci şi trei plecaţi – stau în nemişcare împietriți.
Pentru prima oară îi cercetez pe cei plecaţi: factorul poştal, doi preoţi, tânărul magistrat, o învăţătoare, un student, câţiva funcţionari de la instituţiile rurale, un avocat de la judecătoria rurală…

Mă uit sus – bagaje: coşuri, geamandane ieftine, baloturi în pânză de sac; nici un sac de voyage; nici un geamandan de piele!
Bine, dar aceştia au plecat; aceştia „fug" de bună voie, nu preferă să rămână în „pământul făgăduinţei" în statul anunţatei dreptăţi sociale; aceştia sunt reprezentanţii clasei asupritoare; aceştia, poate, sunt mânaţi de dorinţa de a salva capitalurile; aceştia sunt paraziţii şi reprezentanţii plutocraţiei?! Ei, zdrenţuiţi, jerpeliţi, ca şi averea ce o transportă!

Aceştia fug de răspundere înaintea poporului revoltat? Nu seamănă! – Plecarea noastră are cu totul alt aspect.

Aceşti douăzeci şi trei au avut rosturile lor; au clădit căminurile lor printr-o muncă de ani şi totuşi pleacă, se lipsesc de tot ce se părea ieri atât de necesar şi drag; pleacă spre o nouă muncă, spre a clădi din nou căminul, şi bietul factor poştal se va lipsi de multe ca să aducă acasă, o lingură, un castron, pe care l-a aruncat plecând.

Noapte, întuneric, sat străin, pustiu, şi totuşi cei douăzeci şi trei vom pleca mai departe – mânaţi de idei opuse celor ce s-au stabilit azi in locurile părăsite, mânaţi de iubirea de ţară, de nea¬mul din care coborâm şi de dorinţa de a-l servi mai departe.

Pornim, Fântâna Zânelor a rămas în urmă; câmpul înflorit, miresmele pe care le poate prinde numai omul de la țară – ne pătrund nările, ne învăluiesc crierul.

Au trecut mai bine de douăzeci ani – o viaţă! S-a muncit; ne-am certat, alegând drumurile şi ideile; am semănat şi s-a prins: Tatar-Bunarul răzvrătiților a cetit slovele româneşti; Tatar-Bunarul are bibliotecă de 3000 volume; ne-am certat dacă-i bine să cetim pe Barnovschi, pe Stere, pe Cocea şi i-am cetit!…

Trec gândurile, se grămădesc… şi troiţa sculptată în stejar din centrul Tatar-Bunarului a rămas; şi cântecele străjereşti şi ale premilitarilor: „Doamne miluiește" au rămas şi vor rămâne.

Pustiu peste tot; două maşini cu cei douăzeci şi şase de copii, urmează drumul.

Catlabug, Caracurt, Vaisal, puţină lume. „Bună dimineaţa cu Sân Petru" ne urează tot în româneşte câţiva bulgari din aceste sate. S-apropie Bolgradul. S-a luminat de zi. Intrăm în oraş; prima vizită e la „Osin"; ne-am aprovizionat cu benzină; caravana noastră pornite şi, la ieşire din Bolgrad – pană de cauciuc.

Ne oprim pentru două ceasuri; se apropie de noi un convoi pitoresc: câţiva boi vaci şi oi şi în urmă îmbrăcat în fulgarin, un domn conduce tractorul – un cunoscut al meu – un agricultor din Belgrad.

„Ei, aşa ?"

„Da", şi urmăm drumul.

Se vorbeşte puţin, parcă vorbele, sau au rămas în urmă, sau le păstrăm pentru viitor!; mult am mai vorbit noi în trecut; resemnarea şi reculegerea nu cer vorbe. O idee îmi străbate prin minte; la plecarea din Tatar-Bunar nu mi s-a pus întrebarea de ce plec. E lucru mare! tăcerea şi resemnarea celor prezenţi la plecarea noastră – plecare modestă, a modeştilor – a avut sensul ei şi va rămâne ca sămânţa de muştar şi mulţi se vor resemna şi o vor înţelege.

Trec trenurile pe lângă drumul ce urmăm; soldaţi, civili, ceva bagaje; trec pe drum convoiurile. Începând de la Bolgrad, aproape la fiecare pas, căruţe încărcate cu boarfe, lucrători, ţărani, intelectuali: reprezentanţii „plutocratici", „paraziţii", cum vor zice ideologii comunismului!
Trecem Cişmicioiul; sus, un avion, alături de el ca nişte ciori, ce apropiindu-se de pământ, se măresc – paraşutiştii. Au rămas în urma noastră; încă o pană şi intrăm în Reni; aproape e Dunărea, punctul final al retragerii noastre. În Reni, mişcare pe străzi; caravana noastră, prăfuită, noi nedormiţi, obosiţi, atragem puţină atenţie; grupuri de locuitori se plimbă pe străzi; nu vezi nici lucrători, nici ţărani, – numai surtucari, fete împodobite şi atât.

Podul! Nervii, zdruncinați de drum şi nopţi nedormite, se redresează. Dunărea şi Prutul, Dunărea noastră, Prutul nostru sunt sub picioarele noastre.

Acum, ultimele priviri spre Basarabia, spre câmpiile ei; pri¬virea lăuntrică pătrunde până la Răut, prin câmpiile Bugeacului, spre codrii Orheiului şi Lăpuşnei, spre lanurile Bălţilor şi Sorocii; văd norodul moldovenesc din nou rupt din trupul națiunii; văd din nou pe ţăranul moldovean, muncitor, evlavios, cinstit, supus calvarului unor experienţe ale oamenilor lipsiţi de patrie, naţiune şi spirit uman.

Galaţii, gara; străjeriţe, străjeri.

„Sunteţi din Basarabia ?"

„Aveţi nevoie de ceva?" şi mânuţele slabe se întind să ne ajute de a transporta puţinul nostru avut.

„Doriţi poate mâncare?"

„Vă găzduim, sunteţi obosiţi?"

„Nu e nimic. Dumnezeu e Mare !"

Poposirăm o zi la Galaţi şi noi douăzeci şi trei şi şase de copii ne despărţim, fiecare să-şi caute rostul nou în viaţă, fiecare cu gândul la ziua de mâine, fiecare cu inima strânsă ca după pierderea năprasnică a unui părinte sau frate; cei douăzeci şi trei cu rană în inimă, rană ce sângeră mult; cei şase  vor creşte şi vor absorbi preceptele noastre din cele trăite în trei zile şi două nopţi din iunie 1940.”

Rânduri scrise simplu, de un martor ocular, dar care dezvăluie toată scena evoluției unei tragedii în care erau implicați sute de mii de oameni. Și aici se potrivește principiul: „Nimeni nu este uitat și nimic nu se uită”…