Timpul.md

Media 21 Decembrie 2019 | 01:14

Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989

(Ca astăzi, acum 30 de ani, în România au început protestele care au dus la căderea regimului Ceauşescu) Poeta Ana Blandiana a făcut parte din primul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale în 1989, dar a refuzat funcţia de vicepreşedinte al Frontului. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru romanialiberă.ro, Ana Blandiana a povestit că, după patru şedinţe, şi-a depus demisia din Consiliul Frontului, fiind convinsă de „aranjamente” şi de faptul că acolo aveau nevoie de „o persoană de pus în vitrină”. Consideră că morţilor din decembrie le datorează termenul de revoluţie când vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989, dar este convinsă că în paralel a fost şi o lovitură de stat…  

- Cum a fost 21 decembrie 1989 pentru Ana Blandiana?

- Din punctul meu de vedere, totul a început duminică seara, în 17 decembrie. Fusesem la un concert de colinde la Biserica Sf. Iosif şi îl întâlnisem pe un fost coleg de facultate, care mai târziu avea să devină scriitorul şi filozoful Ion Papuc, care mi-a spus că la Timişoara se întâmpla ceva extraordinar. Ce? am întrebat eu. Nu ştiu, a răspuns el, dar am înţeles că este ceva teribil… Clădirea Radioului era înconjurată de trupe USLA, evident că nu ştiam că le cheamă aşa, nu ştiam ce sunt. Şi dacă nu ar fi fost contextul politic, am fi crezut că sunt marţieni. Erau înspăimântători, aveau un scut transparent care îi acoperea de la cap până la picioare, erau înarmaţi până în dinţi cu tot felul de arme nemaivăzute. Erau, fiecare în parte, un fel de maşini de război aşezate la distanţe mici între ele, care înconjurau clădirea Radioului. Din punctul meu de vedere, acesta a fost începutul…

„Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi"

În ceea ce priveşte situaţia de la Bucureşti, pe data 21 decembrie eram acasă şi am văzut la televizor întreruperea emisiunii. Am luat-o la fugă pe strada Nuferilor spre Piaţa Palatului, dar nu am reuşit să trecem, pentru că erau bariere de soldaţi care nu ne lăsau să trecem mai departe de Biserica Sf. Iosif. Ieşit din comun era faptul că oamenii, care veneau în fugă şi pe care încercam să-i oprim să ne spună ce se întâmplă, nu răspundeau, refuzau să se lase opriţi. M-a şocat o femeie care pierduse un pantof şi fugea cu un picior gol şi un picior încălţat. Răspunsul era „Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi".

N-am ştiut ce să facem şi, cum nu mai puteam înainta, ne-am suit în tramvaiul al cărui capăt de linie era chiar acolo. Din mers, s-a suit şi un băiat care venea în fugă dinspre Piaţa Palatului. El ne-a povestit ce se întâmplase acolo… Era iarnă şi se întuneca destul de repede. Trecuseră probabil câteva ore când am ajuns la Bulevardul Dacia, partea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei.

Basculanta cu copii

Aş vrea însă să vă povestesc un episod de atunci, din Piaţa Palatului, care în mod curios nu a fost inserat în mitologia revoluţiei, deşi acum cred că fusese inventat anume pentru asta. La un moment dat, o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani a trecut prin mulţime, cu riscul de a accidenta pe cineva, şi s-a oprit în treptele CC, acolo unde apărea Ceauşescu în ajunul anului nou împreună cu un copil simbolizând noul an. Copiii au coborât din basculantă şi au intrat, fără să întâmpine nicio rezistenţă, în clădire. Şi în următoarele minute au început să apară la geamurile de la etajele succesive, aruncând portrete de-ale lui Ceauşescu, lozinci, steaguri roşii şi ajungând în cel mai scurt timp sus pe clădire. Nu pot să spun câte minute a durat. Ţin minte că, în clipa în care au ajuns pe acoperiş, am fost mirată cât de mari erau pe lângă ei literele care formau „Partidul Comunist Român". Nu le ajungeau nici la un sfert din înălţime. În timp ce ţopăiau şi fluturau steaguri tricolore, i-am văzut deodată alergând cu toţii într-o altă parte a acoperişului, de unde s-a ridicat un elicopter.
Tot ce povestesc are doi timpi: sentimentul de atunci de exaltare, când copiii erau gata-gata să îl aresteze pe Ceauşescu, şi întrebarea de acum: cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş?

Execuţie în ziua de Crăciun?

Seara am ajuns spre casă pe la orele 8-9 şi nu am putut intra pe strada noastră, pentru că se trăgea. Atunci am mers la nişte prieteni, la câteva străzi depărtare, unde, când am ajuns, toată lumea ne-a aplaudat, îmbrăţişându-ne şi felicitându-ne. Noi nu aveam habar că de la prânz se transmitea fără încetare aceea listă care începea cu Doamna Doina Cornea şi în care ultimul, cu voia dumneavoastră, era conducătorul ţării, care semna deja acte în această calitate, deşi urma să fie ales doar peste patru zile. Prima şedinţa a avut loc pe 26 decembrie. Dar deja se semnaseră decizii, cum ar fi execuţia lui Ceauşescu…
În 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun? Era ca un fel de liturghie neagră prin care începea profanator o nouă eră. Am avut deodată senzaţia violentă că tot ce nu înţelegeam, tot misterul tulbure care ne năclăia imobilizându-ne, era suspect şi contrafăcut, că nimic nu era în regulă. Şi nu a fost…

Sursa: Romania Liberă

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus