Timpul.md

Interviu 17 Martie 2020 | 14:00

Ana Blandiana: „Profesorii și elevii mi s-au părut infinit mai europeni decât politicienii de la Chișinău”

– Stimată doamnă Ana Blandiana, ce înseamnă pentru Dvs. cuvintele „vesel”, „veselie”? Ați fost un copil vesel? Nu v-ați temut să vă transformați într-un om trist?

– Nu am fost un copil prea vesel, cred. În orice caz, nu îmi amintesc boacăne rămase de pomină în familie. Îmi amintesc doar cum eram certată că nu ies la joacă și stau mereu la citit, sau chiar cum, o dată când am fost bolnavă, mama a complotat cu doctorul să îmi spună că m-am îmbolnăvit de citit. Îmi mai amintesc că, pe la 10 ani, făcusem rost de o lanternă cu care să citesc sub plapumă după ce îmi stingea mama lumina seara. De altfel, copilaria mea s-a petrecut pe fondul diverselor arestări ale tatei așa că nu aveam prea multe motive să fiu veselă. Asta nu înseamnă că nu aveam pisici și căței cu care mă jucam, dar nu și păpuși, nu mi-au plăcut niciodată păpușile.

– Puteți transforma tristețea în literatură?

– Bineînțeles. Tristețea e cea mai bună materie primă pentru scris. Mai ales acea tristețe luminoasă care e un fel de plutire pe deasupra lucrurilor, ale căror muchii nu se mai disting, pentru că iradiază și fac aureole care umplu ochii de lacrimi.

– Care sunt cele mai triste poezii ale Dvs.?

– Cred că cele mai triste, de fapt disperate, poeme ale mele sunt cele din volumul „Arhitectura Valurilor” pe care l-am scris în anii '80, l-am predat Cărții Românești în '87 și a apărut doar în martie '90. Este o carte neagră, în care disperarea de a nu vedea nici un sfârșit nu numai represiunii, ci și nebuniei care ne stăpânea, își inventa forme artistice din afara legilor blânde ale poeziei, pentru a putea exprima realitatea.

– Poeții români, de regulă, sunt triști?

– Toți poeții din lume sunt triști. Personal nu cunosc nici un poet vesel. Nu cred că veselia se numără printre substanțele care intră în compoziția poeziei. De fapt ce este veselia? Optimism? Umor? Optimiști erau doar autorii de versuri proletcultiste, iar dintre ei cel care avea talent, Maiakovski, s-a sinucis. Umorul nu exclude tristețea. Uneori chiar o potențează. În ceea ce mă privește nu am încercat să mă opun tristeții și n-am considerat poezia un joc decât în cărțile pentru copii.

– Afirmați despre „Variaţiuni pe o temă dată” (editura Humanitas, 2018) că este cea mai metafizică dintre cărțile Dvs. Metafizicul îndepărtează tristețea și ne deschide ferestre spre lumină?

– Către o altfel de lumină, pentru că, în cazul meu, tristețea este ea însăși luminoasă.

– Ați scris volumul de poezie „Variațiuni pe o temă dată” la mănăstirea Voroneț, în amintirea soțului Dvs. Romulus Rusan. Cum e să te afli la o mănăstire? Prin ce vă place traiul la o mănăstire?

A fost singura dată când am locuit mai multe zile într-o mănăstire și, pentru că era în Săptămâna mare, am participat la toate slujbele. A fost o experiență extraordinară. Nu mi se mai întâmplase să petrec atâtea ore pe zi în biserică pe fondul rugăciunilor, cântărilor, troparilor, psalmilor, canoanelor, acatistelor, mătăniilor, îngenunchierilor.

Era o repetare fară sfârșit care crea un fel de rotire care te desprindea de pământ, ca o amețeală, ca o transă. Acolo am început să scriu, nu doar la mănăstire, ci chiar în biserică.

Întotdeauna am fost convinsă că între intensitatea poetică și cea mistică există asemănări. Ceea ce s-a verificat atunci.

–La ce oră de zi sau de noapte ați scris poemul: „Fiecare gest al meu/ Este conturat de o dungă subţire/ De lumină, pe care o simt/ Fără s-o văd./ E ca o îmbrăţişare/ continuă/ A cuiva asemenea mie,/ Dar care îmi depăşeşte conturul/ Şi-mi ţine de cald./ Ce ingenioasă soluţie ai găsit/ Să nu mă părăseşti...”? L-ați scris pe foaie, cu pixul? Ditnr-o respirație?

– Toate acele poeme le-am scris înghesuite pe un caiet mic pentru că îmi era rușine de maici că scriu în timpul slujbei și căutam să se vadă cât mai puțin. Vedeam icoane, fresce, lumânări, strane, sculpturi aurite pe altarul de lemn, cădelnițe fumegând. Aș vrea să precizez că am crezut întotdeauna în Dumnezeu în sensul că m-am simțit mereu protejată, niciodată părăsită de el, dar nu sunt prea bisericoasă, nu simt neapărat nevoia intermedierii canonice în această relație sau acest sentiment. Încât atmosfera din timpul acelor nesfârșite slujbe în acel moment special al vieții mele a fost unică, fară pereche.

– Ați fost la Chișinău, la Căușeni, Zaim și la Sălcuța în februarie 2020, în cadrul proiectului Europei Libere „AntiNostalgia – Privind spre viitor”. Ați mărturisit în Jurnalul scris pentru Europa Liberă că v-au întristat mult satele cu casele lor vechi, cu străzile pustii, cu aerul de abandon, de nefericire. V-a șocat o biserică profilată pe cerul gri, având o turlă tipic rusească, în forma bulbului de ceapă și alta cu vârf ascuțit (în stilul mănăstirilor Trei Ierarhi sau Moldovița). „Este ca un decoct de istorie care nu mai are nevoie de cuvinte, care pur și simplu rezumă”, spuneți în Jurnal. Ce-ați mai văzut în satele basarabene, în afară de tristețe?

– Am văzut școlile care mi s-au părut mult peste nivelul meu de speranță. Cel puțin liceul „Meșterul Manole” din Sălcuța mi s-a părut o adevărată capodoperă de dăruire, intelectualitate și rigoare, de păstrare a tradițiilor și amintirilor românești, și, în același timp, de înaintare spre respectul de sine cuprins în viitor și de progresul de tip occidental. Profesorii și elevii de acolo, mi s-au părut infinit mai europeni decât politicienii de la Chișinău și m-au făcut să mă întorc mai optimistă decât sosisem.

– Cum e Casa-Muzeu „Alexei Mateevici” de la Zaim? Când ați citit pentru prima dată poemul „Limba noastră” de Alexei Mateevici? Cum ați reacționat când ați aflat că ecest poem devine Imn al Republicii Moldova?

– Poemul îl știam din copilărie, de la tata (Gheorghe Coman, preot, deținut politic – n.n.). Iar casa-muzeu al celui pe care nenorocirile basarabenilor l-au transformat într-un fel de sfânț mi s-a părut înduioșătoare și sfâșietoare prin efortul spiritual și material al celor care au creat-o ca pe un punct de sprijin în universul represiunii. Întotdeauna mi s-a părut de o covârșitoare și minunată tristețe felul în care pe malul stâng al Prutului limba română a fost principala formă de supraviețuire identitară. Dar în aceeași zi în care am admirat cultul lui Mateevici în casa-muzeu de la Zaim, întoarsă la Chișinău și deschizând televizorul, am aflat că în parlament propunerea ca limba oficială a Republicii Moldova să fie limba română căzuse la vot. Niciodată nimic nu mi s-a părut mai greu de îndurat decât absurdul.

– Când va fi adusă la Cahul expoziția „Rusaliile Negre”?

– În această primăvară.

– Cum arată satul Blandiana, unde s-a născut mama Dvs., Otilia Diacu (Coman, după căsătorie)?

Satul Blandiana este un sat minunat, ca în picturile lui Grigorescu, cu un pârâu care îl străbate ca o coloană vertebrală de-a lungul a vreo trei kilometri, un pârâu pe cele două maluri ale căruia se înșiră casele legate între ele prin punți clătinătoare și grațioase, având fiecare la poartă un nuc uriaș cu frunze care toamna devin galbene, ca niște bucăți de lumină. Bărbații lui, înainte de primul război mondial, plecaseră la muncă în America, iar acum și femeile și bărbații sunt plecați la muncă în Spania. Dar se vor întoarce, ca și străbunii lor, și-și vor face case și mai mari.

– Cum credeți, ce se va întâmpla cu granița de pe Prut?

– Sper din toată inima că se va muta cât mai curând în interiorul Uniunii Europene.

– Vă mulțumesc frumos pentru interviu și permiteți-ne să fim primii care vă urăm, în preajma zilei de naștere, La mulți ani! 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus