Timpul.md

Editorial 29 August 2016 | 08:48

Țara istoriei fără jumătăți de măsură

Pe la mijlocul anilor 1980 părinții mei au plecat într-o călătorie prin Țările Baltice, de unde au venit foarte bulversați și impresionați. Mai ales de ceea ce au văzut la Riga. În primul rând, pentru că spiritul de observație a istoricului din mama mea i-a permis să observe lucruri mai deosebite decât ar putea să le vadă un om mai puțin familiarizat cu acest domeniu.

Oricât ar fi vrut sovieticii să le bage în cap letonilor teoria marxist-leninistă, da când te uiți la clădirile făcute pe la 1334 sau 1727, care reflectă deopotrivă moștenirea germană și suedeză, parcă altfel îți venea să suporți realitatea barbariei sovietice. Tata spunea că letonii refuzau să-i răspundă când întreba ceva în limba rusă și le întorceau spatele, dar deveneau mai degajați atunci când aflau că vin din RSS Moldovenească. Chiar etalau o anumită simpatie. Apoi erau foarte entuziasmați când vorbeau de pictorii sau artiștii locali, chiar dacă aceste nume nu spuneau nimic turiștilor. Ghizii se încăpățânau să facă acest lucru, replicând că „...dacă noi n-o să-i lăudăm, atunci cine”? De curățenie pe străzi nici nu mai zic, care este simptomul cel mai evident al unei țări civilizate. Fără scuipat, mucuri de țigară și hârtii aruncate pe jos, iar la un semafor o femeie le-a interzis să treacă la roșu, chiar dacă nu venea nicio mașină. Mai pe scurt, cum zicea mama, parcă e altă lume.

Acum suntem obișnuiți cu faptul că balticii sunt unde sunt, țari europene prospere, membre ale Uniunii Europene și NATO. Probabil că dacă n-aș mai fi aflat nimic pe urmă de Letonia, faptul că a ajuns acolo nu m-ar fi mirat. Pentru că ceea ce mi-au relatat părinții este în sine suficient și explicativ pentru transformarea unor republici sovietice în state europene libere și independente. Dar soarta a vrut să pot cunoaște balticii fără să mă grăbesc. Zi de zi, în existențialul și cotidianul lor, fără a fi impresionat doar de traseul lor istoric întortocheat, dar pe care-l judecă fără lamentare și fără jumătate de măsură. Mai mult, i-am cunoscut pe lituanieni desigur, lucru pe care l-am relatat într-o serie de experiențe publicate în TIMPUL prin 2012. Săptămâna trecută am putut să vizitez Riga, un fel de vis al copilăriei. Desigur, senzația a fost diferită de cea a părinților mei. Ei nu mai văzuseră așa ceva până atunci, pe când eu am mai umblat prin lume.

Când vii în Țările Baltice ai trei nivele de comparație. Unul cu fostul spațiu sovietic, care le avantajează net, pentru că ei n-au lăsat piatră pe piatră din moștenirea sovietică, mai ales prin centrele istorice. Fosta vestita fabrică de radio și magnetofoane VEF a fost transformată în supermarket și depozite, iar restul clădirilor de construcție sovietică zac în paragină, pentru că nu-s bune de nimic. Cam așa stă și cu amintirile oamenilor față de această perioadă. Al doilea nivel de comparație este cu lumea occidentală, față de care letonii nu simt niciun complex de inferioritate sau disconfort civilizațional. Asta e lumea lor, iar anii de ocupație sovietică sunt o pagină neagră pe care majoritatea deja n-au mai trăit-o. Sau chiar dacă au trăit-o, o consideră uitată. Riga a fost fondată de germani la 1201, când devine reședință a Ordinului Livonian până pe la 1561. A fost apoi oraș imperial liber, după care cunoaște dominația polono-lituaniană timp de jumătate de secol, succedată de un secol de prezență suedeză, care în mare parte au conturat actuala configurație urbană a orașului. Prin urmare, atât Imperiul Rus, cât și cel sovietic (mai ales), au venit într-o regiune conștientă de superioritatea sa civilizațională, lucru care întotdeauna l-au etalat în raport cu invadatorii de la răsărit.

Cel de-al treilea nivel de comparație este mai greu de suportat, pentru că presupune un paralelism istoric cu realitățile noastre românești, dar mai ales cele din R. Moldova. Deşi Letonia şi R. Moldova au ieşit din Imperiul sovietic concomitent în 1991, la fel cum au şi intrat acolo în 1940, destinul istoric al celor două state a fost complet diferit. Letonia, printr-un remarcabil efort de decomunizare şi democratizare, a devenit curând parte a civilizaţiei euroatlantică prin integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, în timp ce R. Moldova a ales Comunitatea Statelor Independente şi, după ce a fost divizată în două entităţi în urma războiului din Transnistria, a reintrat în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse.
Din cauza acestor similitudini din trecut, dar mai ales datorită discrepanţelor de traseu istoric după destrămarea Uniunii Sovietice, Letonia (iar prin extensie toate republicile baltice) sunt deseori un punct de referinţă şi comparaţie în reflecţiile privind situaţia politică curentă din R. Moldova şi viitorul acestei ţări. Pentru că atunci, când invocă această comparaţie, istoricii, politicienii, formatorii de opinie publică, jurnaliştii şi alte segmente ale societăţii moldoveneşti au în vedere unele dimensiuni de comunitate şi unitate istorică dintre cele două state.

În ciuda acestor aparențe de similaritate în destin, comparația cu Letonia este în multe aspecte incorectă și determinată de stereotipuri modelate în diferite perioade istorice, dar mai ales în perioada sovietică și postsovietică. Chiar comparaţia cu perioada comună a existenţei în cadrul Imperiului Rus este marcată de nenumărate greşeli de interpretare. În timp ce Letonia a fost integrată ca o entitate compactă şi integră din punct de vedere istoric şi a acţionat unitar la nivel politic în relaţiile cu Imperiul Rus, moldovenii au fost împărţiţi în două (sau poate chiar în trei dacă luăm în considerare anexarea părţii de nord a Moldovei în 1775 de către Imperiul Austriac, transformată în Bucovina) proiecte alternative şi competitive de construcţie statal/imperială, unul naţionalist, de constituire a României Mari, iar altul imperial, promovat de Rusia ţaristă.

Perioada interbelică de asemenea este una care deosebeşte letonii de moldoveni. Condiţia de stat independent a accentuat senzaţia de identitate a letonilor şi le-a oferit repere clare de raportare la lumea externă, chestiuni care au contat definitiv atunci când destrămarea URSS le-a oferit alternativa „reîntoarcerii” la trecut. Pentru R. Moldova segmentul interbelic este unul dificil de estimat din cauza situaţiei interne şi externe complicate în care s-a aflat Basarabia în cadrul României reîntregite. Politica de românizare, care a fost în parte una reuşită în revigorarea identităţii româneşti printre basarabeni, a fost în acelaşi timp un moment al „comparaţiei” cu ceilalţi români, în special cu cei care au venit în provincie să promoveze politicile româneşti. Deoarece Basarabia a fost confruntată în perioada interbelică cu o situaţie dificilă, atât din cauza incertitudinii statutului său internaţional, cât şi din cauza calităţii guvernării româneşti, acest fapt a creat multiple animozităţi, iar pentru a agrava şi mai mult situaţia, Uniunea Sovietică a speculat situaţia dificilă a Basarabiei în cadrul României pentru a proiecta o imagine negativă asupra interbelicului românesc.

Şi în cadrul Uniunii Sovietice situaţia letonilor şi moldovenilor rezistă cu greu unei comparaţii. Primii au fost anexaţi ca un stat independent, în timp ce Basarabia a fost ruptă de la un tot întreg, deşi în ambele cazuri atestăm o linie de continuitate între politicile imperiale ruse şi sovietice, care au tratat Letonia şi Basarabia ca parte a „nucleului” istoric rus, în ambele cazuri Uniunea Sovietică preferând să prezinte anexările în termeni de „eliberare” şi de „beneficii” ale construcţiei socialiste.

Deşi atestăm multiple similitudini în implementarea politicii naţionale sovietice în teritoriile non-ruse ale URSS, trebuie să atestăm o diferenţă substanţială, de nuanţă, între promovarea acestor politici în RSS Letonă şi RSS Moldovenească, ambele create la 2-3 august 1940. Deoarece aceste teritorii au cunoscut anterior forme de independenţă sau de construcţie naţională diferită, care le-a întărit sensul identităţii, în cazul lor a fost vorba de o politică naţională inversată a Uniunii Sovietice în comparaţie cu perioada interbelică. În cazul Letoniei, din capul locului s-a promovat mai curând o politică de distrugere decât de construcţie, aşa cum a fost spre exemplu în cazul republicilor sovietice în anii 1920, după care politicile de indigenizare au fost axate mai curând asupra „suveranităţii” decât asupra „modelării” identitare.

Cazul RSS Moldoveneşti a fost diferit faţă de cel al Letoniei (iar prin extensie şi faţă de celelalte republici baltice), în sensul că statul sovietic a urmărit aici crearea unei naţiuni care niciodată nu s-a perceput ca naţiune decât într-un sens de regionalism în cadrul Imperiului Rus sau României întregite. Din perspectiva acestei constatări, putem spune că situaţia RSS Moldoveneşti a fost mai mult similară cazului republicilor sovietice din Asia Centrală la începutul anilor 1920 şi a fost diferită faţă de cea a republicilor vestice ale URSS, care aveau un sens al identităţii puternic definit. În acest caz, folosind modelul lui George Schopflin vorbim despre Letonia (sau Ţările Baltice), ca despre societăţi tradiţionale, care în ciuda experienţelor sovietice, au putut să conserve ceea ce au moştenit din trecut, în timp ce Republica Moldova a fost o societate creată de Uniunea Sovietică, care datorează în mare parte politicilor sovietice de construcţie a naţiunilor forma sa fizică, statutul politic şi identitatea etnică. Adaptând expresia lui Terry Martin putem afirma că Uniunea Sovietică a moştenit în RSS Moldovenească o „identitate moldovenească” confuză şi a încercat să o transforme într-un „stat-naţiune”.

Traseul parcurs de cele două republici în cadrul URSS a fost de asemenea diferit. În perioada sovietică RSS Letonă a fost una din cele mai dezvoltate republici din punct de vedere economic și a avut unul din cele mai înalte standarde de viață din Uniunea Sovietică. Infrastructura economică bine dezvoltată în colaborare cu etica de muncă superioară, care în ciuda sovietizării, a rămas mai înaltă decât în alte părți ale imperiului, a rezultat începând cu sfârșitul anilor 1960 într-un nivel de viață superior cu 30 de procente celui din restul spațiului sovietic.

Odată cu moartea lui Stalin, „dezghețul” din politicile sovietice au permis letonilor să redobândească anumite aspecte ale identității naționale și culturale, pe care practic le pierduse după război. În sfera politică această renaștere culturală a stimulat rezistența împotriva imigrației masive din alte republici sovietice, în special a celei de origini slave. După 1953 izolarea Letoniei în plan extern a început să piardă în rigiditate, iar din 1959 Riga a fost deschisă către vizitatorii străini. Deschiderea spre Vest a fost întărită de răspândirea televiziunii și radioului, precum și circulația literaturii occidentale.

Pe parcursul anilor 1970 atestăm un puternic sentiment antisovietic printre noua generație letonă, care nu a experimentat propriu zis independența anterioară, dar avea senzația generală de represie națională din partea generațiilor mai vechi. Din acest punct de vedere, acomodarea în cadrul sistemului sovietic a devenit un principiu existențial pentru tânăra generație, conștientă că trecutul despre care părinții și buneii lor vorbeau era puțin probabil să fie întors, determinată de necesitatea de a face carieră și a evolua social, dar și încrezătoare că identitatea lor națională va fi cel puțin respectată, chiar cu speranța că va avea o dezvoltare mai liberă. Majoritatea letonilor au ajuns să combine un gen de conformism existențial cu ceea ce putem denumi „conservare” a trecutului, această orientare găsind exprimare în folosirea pozițiilor sociale și profesionale pentru păstrarea identității naționale, a resurselor sale naturale și spirituale, dar și obținerea unei bunăstări existențiale. Cum a fost la noi știm, nu-i nevoie de lecții de istorie.

Am mai scris și cu alte ocazii că paralelismul cu Țările Baltice este gratuit și generator de complexe. De inferioritate evident. Cu Letonia ne putem compara doar în sensul existenței în cadrul Imperiului Rus, a independenței și libertății interbelice, a dublelor ocupații sovietice din 1941 și 1944, care într-un fel ne-au legat destinele și ne obligă să ne raportăm la această țară. În rest, cerul și pământul, pentru că adevărata noastră lipsă de jumătate de măsură istorică este unirea cu România. Restul e agitație inutilă.

  • Un articol de:

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus