IT&C

Au fost europenii canibali?

Potrivit unor marturii istorice, pana in secolul XVIII, pe teritoriul Europei s-ar fi practicat canibalismul sub forma folosirii unor leacuri si medicamente obtinute din carne si sange uman. Conform unei astfel de retete tamaduitoare, carnea umana trebuia taiata in fasii mici si subtiri, tratata cu smirna si aloe si apoi tinuta la inmuiat in coniac pentru cateva zile.

O alta marturie privind canibalismul prezinta modul de conservare a carnii de om. Un condamnat la moarte prin decapitare urma sa fie pus la uscat intr-un loc rece si intunecos pana cand va capata aspectul carnii afumate, scrie Der Spiegel. Aceste retete de „preparare” a carnii umane ii apartin lui Johann Schroder, un farmacolog si tamaduitor german din secolul XVII. Instructiunile oferite de acesta se refera la „cadavrul unui barbat roscovan de aproximativ 24 de ani, care a murit de moarte violenta dar nu de boala” si care „trebuie tinut sub cerul liber timp de o zi si o noapte”, cu conditia ca cerul sa fie perfect senin.

In Europa secolelor XVI-XVII retele unor leacuri precum acestea, care ofereau instructiuni cu privire la prelucrarea si conservarea corpurilor umane, erau la fel de frecvente ca retetele de leacuri pe baza de plante, radacini si scoarta de copac. Istoricul britanic Richard Sugg de la Universitatea Durham lucreaza la o carte despre practicile tamaduitoare din Europa medievala si sustine ca in fiecare spiterie puteau fi gasite parti de cadavre si sange uman, la fel ca si felurite plante cu efecte tamaduitoare. Exista numeroase marturii istorice care vorbesc despre canibalismul populatiilor europene. Romanii, spre exemplu, beau sangele gladiatorilor morti in lupta drept remediu impotriva atacurilor epileptice.

Abia in Epoca Renasterii insa, partile de cadavru uman au inceput sa fie frecvent folosite in medicina. Pentru inceput, prafuri facute de parti de mumii egiptene erau vandute drept elixiruri pentru viata indelungata. La inceputul secolului XVII tamaduitorii si-au indreptat atentia asupra cadavrelor oamenilor executati sau chiar a cersetorilor sau a leprosilor.

Elixiruri si potiuni

Paracelsus (Philippus Theophrastus Aureolus Bombastus von Hohenheim), celebrul medic si alchimist germano-elvetian, a fost unul dintre cei mai de seama sustinatori ai folosirii de elixiruri si potiuni pe baza de ramasite umane. Aceste practici au penetrat societatea medievala pana la cele mai inalte clase aristocratice.
Regele Charles al II-lea al Angliei a platit 6000 de lire pentru o reteta de lichefiere a creierului uman. Apoi regele consuma zilnic rezultatul acestui proces de lichefiere, ce a intrat in istorie sub denumirea de „picatura regelui”.

Invatatii si nobilii deopotriva, laolalta cu oamenii de rand, credeau in puterile tamaduitoare ale cadavrelor umane. Antropologul american Beth Conklin, spre exemplu, citand o sursa din secolul XIX, sustinea ca epilepticii din Danemarca se adunau in jurul esafodului cu pocale in maini, asteptand momentul executiei pentru a aduna si bea sangele proaspat al victimei. De asemenea, pudrele obtinute din oasele craniului uman erau folosite pentru a opri hemoragiile. Grasimea umana se credea ca poate alina reumatismul si artrita, in timp ce o pasta facuta din parti de cadavre umane era folosita pentru vindecarea contuziilor.

Richard Sugg atribuie o importanta religioasa carnii umane. Pentru unii protestanti, spre exemplu, carnea de om servea drept un substitut al tainei Euharistiei. Unii calugari pregateau chiar un fel de „melasa” din sangele mortilor.

Transfer de viata

„Aceste practici canibale existau pentru ca se credea in vitalitatea intrinseca a organismului uman”, mai sustine istoricul britanic. Se credea ca toti oamenii au o durata predeterminata de viata, iar daca un om a murit intr-un mod nenatural, vitalitatea organismului sau putea fi culeasa din partile sale anatomice si transferata asupra unor oameni bolnavi, prin consumarea anumitor parti ale cadavrului – de unde si preferinta pentru cadavrele oamenilor executati, deci morti inainte de vreme si inainte sa-si fi epuizat esenta vitala. In 1492, spre exemplu, cand Papa Innocent al VIII-lea se afla pe patul de moarte, medicii i-au oferit sa bea sangele scurs de la trei baieti pentru a se vindeca. Acest leac nu l-a ajutat insa pe Papa, care a murit in scurt timp, la fel ca si baietii de la care s-a luat sangele.

Un predicator britanic, John Keogh, care a murit in 1754, recomanda praf de inima umana ca leac impotriva ametelilor. El a oferit chiar un dozaj si modalitati de administrare – „un gram dimineata, pe stomacul gol”. Richard Sugg sustine ca aceste practici „medicale” erau forme de canibalism, iar, la fel ca si in cazul canibalilor din Lumea Noua, canibalii europeni erau interesati sa consume energia vitala a celor morti.

Pentru antropologul Beth Conklin aceasta forma europeana a canibalismului este cu atat mai remarcabila pentru ca in afara Europei, canibalul avea aproape intotdeauna o relatie cu persoana care era canibalizata, in timp ce in Europa aceste relatii nu existau, comportamentul canibal era asocial, partile de cadavre umane fiind tratate ca o marfa oarecare – cumparate si vandute pentru un profit.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *