Timpul.md

Editorial 8 Martie 2016 | 08:55

Basarabenii din sportul românesc (X) Victor Mihalachi

Frumoase sunt satele noastre, chiar dacă unii le văd decăzute și delăsate. 

Pline de talente și valori, care de câte ori erup, devenind certitudini europene sau mondiale, fac aceste sate nemuritoare în memoria noastră colectivă și în istoria domeniului de realizare. În sport această strălucire este mai deosebită, pentru că impactul mediatic legat de cucerirea unui titlu mondial sau olimpic este atât de profund, încât zdruncină toate temeliile existențiale ale marilor campioni, făcând ca locurile unde s-au născut și au copilărit să devină în timp locații de pelerinaj. Atunci când Tudor Casapu a câștigat medalia olimpică la Barcelona, comentatorul rus al primului canal a exclamat cu bucurie numele satului Mingir, care în acele momente a fost probabil centrul universului. De Chircăiești știm pentru că acolo s-a născut dublul campion olimpic Nicolae Juravschi, iar de Grimăncăuți pentru că de acolo sunt Petru Caduc, Veaceslav Gojan,Vitalie Grușac sau de curând Nicolae Simatoc.

Satul Florițoaia Veche de prin părțile Unghenilor are vreo mie de locuitori. Stă ascuns și liniștit de peste trei sute de ani în pădurile ce încep la vreo șapte kilometri de Ungheni și formează împreună cu satele Cetireni și Unțești o triadă rurală integră, privită de obicei ca un tot întreg de ungheneni. Îmi amintesc că în pădurile de la Florițoaia ne adunam în perioada copilăriei sovietice pentru „Zarnița” și turism, față de care nu că aș avea o nostalgie, dar parcă le duc dorul. Frumoase lucruri se întâmplau acolo, care de voie, care de nevoie, dar care ne creau senzația unui colectivism, pe care cu regret acum nu-l mai regăsim. Ar mai fi stat probabil Florițoaia Veche încă vreo trei sute de ani liniștit în intimitatea sa dumnezeiască, dacă în anul 2010, la Poznan (Polonia) nu sclipea steaua lui Victor Mihalachi. În acele zile ale unui august însorit, copilul născut în acest sat la 24 februarie 1989, a câștigat două medalii de aur la Campionatul Mondial de kaiac-canoe, în pereche cu Alexandru Dumitrescu, și el un băiat de la țară, din Ştefeşti, judeţul Prahova. Ceea ce au realizat acești doi băieți era incredibil. O premieră pentru istorie. De la prima participare a României la Mondialele de kaiac-canoe, în 1954, şi de la introducerea probei de 500 de metri, în 1971, nici un echipaj de doi, compus din aceiaşi oameni, nu a izbutit dubla.

„Moldoveanul de aur”

Și așa și-a pierdut satul liniștea. Presa din România a început a răscoli istoricul „moldoveanului de aur”, satul și raionul său de baștină au devenit cunoscute tuturor amatorilor de sport de peste Prut, iar în R. Moldova unii s-au bucurat și s-au mândrit cu Victor Mihalachi, iar alții au început a ofta la gândul că odată acest băiat a plecat în România, fără ca cineva să-l oprească și să-l întrebe dacă are nevoie de ceva pentru performanță.

Istoria lui Victor este trasă la indigo cu cea a lui Valeriu Calancea și Constantin Bejenaru, care au plecat în România pentru că nu-și mai vedeau rostul realizării lor sportive într-o țară nu numai săracă material, dar și mental. Doar să vă imaginați, că fiind cel mai bun sportiv al probei, a fost lăsat acasă la Festivalul Olimpic al Tineretului din Italia, pentru că antrenorul lotului și-a luat nepotul în locul lui. În 2007, când a rupt gura comentatorilor sportivi, cucerind titlul mondial de juniori împreună cu Hariton Ivanov, la proba de 500 metri, nici măcar nu era membru al lotului național. S-a pregătit din banii tatălui său, Veaceslav, care i-a asigurat pregătirea, cantonamentul, pagaia, barca și echipamentul. La urcare pe podium nici măcar nu avea costum cu simbolurile R. Moldova, fiind nevoit să-l împrumute de la un coleg.
La fel ca și în cazul lui Costel Bejenaru, datorează tatălui său afirmarea în sportul mare. Veaceslav Mihalachi a practicat de mic copil lupte libere la Cetireni și a mers la Liceul Republican sportiv pentru a-și continua cariera. Acolo antrenorul Mihail Rusu i-a spus că nu-i bun pentru lupte și așa a ajuns la kaiac-canoe, coleg de antrenament și de cameră cu Nicolae Juravschi. În clasa a IX a îndeplinit baremul de candidat în maeștri, dar n-a mai continuat, preferând să devină inginer. Dragostea de proba pe apă nu l-a părăsit, în anul 1998 venind să se antreneze la școala de kaiac-canoe de la Ungheni, acolo unde peste un an îl va aduce pe Victor. De fapt, a fost primul său antrenor, lucru pe care nu l-a înregistrat niciodată și nu a pretins beneficii, pentru că dincolo de alții și de altele, a fost tatăl campionului. De Victor mi-a spus că era bun la toate, învăța pe nouă și zece în școală, a practicat luptele și dansul sportiv, odată chiar câștigând trânta la cucoș în Florițoaia. A pus mâna și mama Liuba, directoare de grădiniță în satul natal, care a știut să-i cultive de mic frumosul și bunul simț.

Modest și liniștit, de un calm olimpic, dar înainte de toate cu respect față de oameni și la locul lui, așa l-am cunoscut într-o gală a sportivilor din Ungheni în anul 2007, exact după ce cucerise aurul mondial în Cehia. Viguros ca un stejar din pădurile Florițoaiei, i-am simțit forța strângerii de mână, care venea dintr-un corp sculptat asemeni statuilor antice. Nu s-a schimbat, chiar după ce a devenit în timp cel mai bun canoist din lume și unul din cei mai buni sportivi pe care România i-a avut vreodată, cu un palmares excepțional - 6 medalii la campionatele mondiale, dintre care 4 de aur, 1 de argint și 1 de bronz, și 10 la Europene - 3 de aur, 3 de argint și 4 de bronz.

Pentru că știe de unde vine și cum a ajuns în sportul mare. Cu mers pe jos la antrenamente de la Florițoaia la Ungheni, când împreună cu tatăl său împărțeau ultimii bani pentru înghețată și pâine, cu tatăl său care pleca „la Moscova” pentru a-i asigura barca de 2 000 euro și pagaie de 500, care pe deasupra se rupea întruna, cu părinți care aveau o casă în „veșnică” construcție, chiar și când era deja campion mondial, cu multiple ezitări și supărări din cauza atitudinilor față de performanță pe care le-a întâlnit pe parcursul aflării sale în R. Moldova.

Spre culmile performanței

Dar toate astea au rămas în trecut. Asemenea lui Calancea și Bejenaru, a avut un soare care l-a luminat. Așa cum marele Nicu Vlad l-a îndrumat pe Valeriu Calancea spre titlul mondial la haltere, iar Relu Auraș i-a deschis lui Costea Bejenaru drumul spre marile ringuri ale lumii, tot așa Ivan Patzaichin l-a călăuzit pe Victor Mihalachi spre gloria sportivă. Patzaichin este un colos în proba de kaiac-canoe, ca și Iorga în istorie și Eminescu în poezie. Cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 și 1984 și triplu laureat cu argint, dar și alte 22 de titluri la 11 ediții ale Campionatelor Mondiale, dintre care 9 medalii de aur, „lipoveanul din Deltă”, care a intrat în istorie pentru că a câștigat un concurs cu pagaia ruptă, l-a luat pe Mihalachi sub aripa sa, aducându-l la Clubul Sportiv „Dinamo”. L-a antrenat timp de doi ani, în perioada 2008-2010, timp în care Victor s-a maturizat ca sportiv și a prins o încredere de mare campion. Dar avea și de la cine învăța.
Anul 2010 i-a adus consacrarea la nivel mondial. După ce cucerește împreună cu Dumitrescu aur și bronz la Campionatul European din Spania la distanța 500 și 1000 metri, la 21 și 22 august reușesc să câștige finalele la 500 și 1000 de la Campionatul Mondial din Polonia. Unul cu vârsta de 21 de ani, iar celălalt la nici 22, „băieții teribili” al canotajului românesc, aduceau în premieră aceste titluri în România, fiind declarați în acel an cei mai buni sportivi ai țării. „Vorbim despre medaliile astea ca despre cele şapte minuni ale lumii”, avea să spună Elisabeta Lipă, multiplă campioană olimpică la canotaj, „Nici nu-şi dau seama ce au realizat, dar este normal, având în vedere vârsta lor, faptul că sunt la început de carieră”.

Au menținut trendul ascendent până la Jocurile Olimpice de la Londra (2012), unde cu regret au avut o evoluție sub așteptări, ocupând în finală doar locul șapte. Ce alt necaz mai mare poate fi, când la Campionatele Europene dinaintea Olimpiadei au câștigat aur, învingând tot podiumul olimpic de aur, argint și bronz de la Londra.

Și-au revenit rapid însă, sportivii legitimați la Dinamo, reușind în 2014 să cucerească medalia de aur în proba de 1000 m, după ce cu o zi înainte cuceriseră medalia de argint în proba de 500 m. Victoria amintea că pe același canal Krîlatskoe, din complexul moscovit Lujniki, legendarii Patzaichin și Simionov reușiseră exact aceleași extraordinare isprăvi, argint la 500 m și aur la 1000 m, la Jocurile Olimpice din 1980.

Un rezultat ce părea încurajator pentru JO de la Rio din 2016. Dar suferă eșec la Campionatul Mondial de kaiac-canoe de la Milano (2015), unde campioni mondial en-titre au ratat calificarea în finala probei. Cei doi participau la competiţia de la Milano cu obiectivul de a obţine calificarea directă la Jocurile Olimpice de la Rio 2016, calificare asigurată de terminarea în primele şase echipaje în finală. După un sezon slab în care nu s-au apropiat de podium în proba olimpică, nici la Campionatul European şi nici la Jocurile Europene, aceştia au suferit un nou eşec şi la Campionatul Mondial. Urmează să obțină acest lucru la europenele de la Duisburg din acest an, unde vor avea de înfruntat pentru două locuri de calificare campionii olimpici din Germania, care, de asemenea, au ratat spectaculos calificarea la Milano.
Poate cei de la Chișinău sau din restul R. Moldova nu știu de Mihalachi sau nu vor să-și amintească, dar unghenenii și locuitorii din Florițoaia nu uită de el și se mândresc, pentru că este de-al lor. În 2012, cu ocazia aniversării a 370-ea de la prima atestare documentară a satului, primarul Margarita Baban, i-a oferit titlul de cetățean de onoare al satului. Alături de o altă celebritate a satului, Radmila Popovici, cunoscută poetă și textieră, care pe deasupra este și mătușa lui Victor Mihalachi.

Scriind despre Victor, am aflat că satul Florițoaia a mai dat un om de seamă culturii românești, pe Ileana Popovici, actriță de film, interpretă de muzică ușoară și prezentator de emisiuni la TVR și TVR Internațional, născută la București în familia lui Valentin Popovici, preot stavofor din comuna Florițoaia Veche. A avut și ea conexiuni sportive, în perioada 1984-1994 fiind membră a Federației române de gimnastică și realizând ilustrație muzicală pentru solou-rile echipei naționale de gimnastică artistică (Daniela Silivaș, Ecaterina Szabo, Simona Pauca etc.) și ale echipei naționale de gimnastică ritmică (Irina Deleanu, Ancuța Goia etc.).

Are Florițoaia cu ce se mândri, are oameni de seamă, îl are pe Victor Mihalachi, care chiar de nu va mai cuceri vreo medalie în viața lui, a făcut satul său nemuritor în istoria sportului românesc.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus