Timpul.md

Editorial 25 Martie 2019 | 08:39

Basarabia naționalistă

De aproape două sute de ani, rușii luptă în Basarabia împotriva „naționalismului șovin”. Dar a existat oare în trecut sau există astăzi o asemenea formă de naționalism? Mai au oare moldovenii (românii basarabeni) resurse interne pentru a mai fi și „naționaliști șovini”?

Vede unul Dumnezeu că Basarabia nu a fost nicicând naționalistă. Și nu este nici astăzi. De când acest spațiu dintre Prut și Nistru a fost rupt de ruși din trupul vechii Țări a Moldovei, în 1812, populația băștinașă a fost ca o vatră de jăratic, acoperită cu cenușă – cărbunii au mocnit, dar nu s-au aprins, pentru că atunci când începea să adie o boare de vânt și erau gata-gata să se aprindă, rușii aveau grijă să-i bată cu cleștele sau să toarne apă peste ei. În Basarabia ocupată de ruși nu au existat școli naționale, nici administrație națională - n-au existat, în definitiv, orașe naționale. Unde dar ar putea să apară naționalismul – la stânele cu oi? Basarabia nu a fost niciodată stat, aici nu au existat nicicând orașe cu burghezie (nobilime), proletariat și intelectualitate naționale, deci nu a putut exista naționalism șovin - nici în sec. al XIX-lea, cât a fost o simplă gubernie țaristă, și nici în sec. al XX-lea, când Basarabia a avut statut de „republică” (autonomă, apoi unională) sovietică socialistă.
Moldova din stânga Prutului a avut nenorocul să fie o regiune mărginașă a Moldovei istorice. Toate centrele mari de cultură, ca focare de „naționalism”, s-au aflat peste Prut. Când rușii au răpit-o, Basarabia nu avea o „infrastructură” culturală capabilă să reziste furtunilor deznaționalizării rusești. Ruptă de matcă, populația românească a acestei regiuni a fost izolată și supusă unui proces diabolic de deznaționalizare. Ea poate fi comparată cu o creangă, tăiată de la trunchi, care a supraviețuit numai din rezervele de sevă proprie. De unde putea să aibă această populație, transformată într-o turmă necuvântătoare, forțe ca să nască mișcări „naționalist-șovine”?

…Există o culegere extraordinară de articole („Scrisori din Basarabia”), scrise în deceniul nouă al sec. al XIX-lea de un ziarist basarabean (semna cu pseudonimul Basarab) și publicate în ziarul bucureștean „Telegraful”. E o carte plină de mărturii documentare privind situația românilor basarabeni, aflați sub jugul rusesc, mărturii care explică exhaustiv rădăcinile actualei drame naționale (identitare) a românilor din Republica Moldova. Mă gândesc că, dacă s-ar scrie azi un curs de istorie a Moldovei, așa cum vor azi comuniștii, dar o istorie obiectivă, aceasta ar fi cea mai antirusească istorie scrisă cândva în vreo țară a lumii. Pentru că ar fi o istorie a exterminării naționale a basarabenilor, o istorie a genocidului practicat de ruși față de noi.

Moldoveanul Eminescu este unul dintre puținii intelectuali români, care a înțeles și a formulat acest mare adevăr: „Însuși numele „Basarabia” țipă sub condeiele rusești”. A țipat acest nume sub condeiele rusești. Rușii au sugrumat brutal totul ce era național, românesc din care cauză încă la sfârșitul sec. al XIX-lea, basarabenii erau o populație rătăcită, lipsită de conștiința adevăratei sale identități naționale. Iată ce scria Basarab din Chișinău, în una din corespondențele sale din 3 februarie 1885: „Sunt oameni însă care s-au obișnuit în lanțuri, sunt ochi care orbesc, care nu văd, ca bufnița, decât atunci când soarele apune, învăluindu-se în mantaua nopții. Acești oameni, fie ei ruși, ruteni, poloni, moldoveni din Basarabia, ovrei, caucazieni, miopi din educația primită în școlile rusești, pierd cu desăvârșire trăsăturile lor caracteristice, inerente lor ca oameni ce aparțin unei rase și se transformă într-un tip, care există numai și numai în Rusia. Acest tip poartă numele de inorodeț, ce poate fi tradus cu cuvintele de altă rasă (de alt neam). Disprețuit de rusul propriu-zis, vorbind limba rusească cu un accent străin, având trăsăturile caracteristice ale poporului din care face parte, acest inorodeț se consideră în societatea rusă un străin recalcitrant și care nu vrea, nu voiește să devină rus. Aceasta o dată stabilit, viața inorodețului devine de nesuferit în Rusia. În Rusia prin toate straturile societății cuvintele hahol (rutean), jid (ovrei), moldovan (român), kavkaskaia halava (caucazian), ciuhna (finlandez) etc., etc., sunt cuvinte insultătoare. Cu toate astea, boala ciudată de a-și renega naționalitatea, de a se declara, jurând pe mormintele părinților, rus din naștere, bântuie cu furie Rusia. Un Gurko rutean, niciodată nu va permite nimănui să-l consider de atare și se consideră rus pursânge; un Boris Melikoff, armean din Caucazia, te va măcelări auzind că pui la îndoială originea sa rusească; un Samuil Samuilovici Poliakoff te va declara de obraznic dacă vei avea cutezanța să-l consideri de ovrei; un român din Basarabia, aparținând, bineînțeles, clasei de mijloc și care și-a făcut studiile în școlile rusești, va protesta din răsputeri, auzindu-se declarând că este român - și fiecare din acești oameni cu un ifos mare îți vor striga cu accentul lor caracteristic: „Ia russki!” (Sunt rus!). (Reamintesc cititorilor că această dramatică situație se atesta în Chișinăul anului 1885.)

Cum s-a ajuns la situația dată? Îmi permiteți să răspund printr-un citat din lucrarea vizată: „Tinerimea basarabeană, care aparține burghezimii de mijloc, se rusifică într-o proporțiune înspăimântătoare. Oamenii, care abia vorbesc rusește sau care scriu într-un mod nepermis rusește se zic a fi ruși, nebăgând bieții de seamă că rusul râde de dânșii și îi disprețuiește. Acești oameni, în loc de a se duce în popor, de a-l ridica din starea intelectuală în care a decăzut, în loc de a se apropia de românii de prin sate, petrec viața lor în a se umili înaintea celor puternici, neavând în sânul lor forța trebuincioasă pentru a sfărâma lanțurile infame, care înlănțuiesc ființa omenească”. („Telegraful”, nr. 3810, 10 februarie 1885.)

E un fenomen pe care îl cunoaștem, nu? Oare nu avem azi și nu am avut ieri aceeași situație? S-a schimbat oare ceva? Oare mai ieri, până la declararea Independenței, moldovenii din „clasa mijlocie”, adică cei din nomenclatura de partid și de stat, nu erau „rusificați în proporțiuni înspăimântătoare”, fiindu-le rușine să se recunoască drept moldoveni? Aceasta era o condiție ca să obțină posturi, să parvină. Dar oare astăzi nu avem aceeași situație, e adevărat, un pic „evoluată”? Azi, ca să ai trecere în fața comuniștilor și să fii promovat, trebuie să te declari moldovean statalist, rusofil și să urăști tot ce-i românesc. Așa se face că, la golanii bătrâni, care au deportat floarea satelor în ‘40 și ‘49, azi se adaugă o haită nu prea numeroasă de cățelandri mai tineri, cu părul lins, de cei hrăniți cu literatură română, care știu să muște acolo unde te doare.

Românofobia moldovenilor ce aparțin astăzi „burgheziei de mijloc” nu se deosebește prin nimic de românofobia „burgheziei de mijloc” basarabene din sec. al XIX-lea. Ca și acum un secol, azi „moldovanin” înseamnă „durak”, „bîk”, „mul”, la care se mai adaugă „rumîn”, „fașist”… Azi, pentru comuniști (ruși) „român” este sinonim cu „dușman al statului Republica Moldova”. Renegații se declară „moldoveni” (cu sensul „anti-români” și ne-români”). „Argumentul forte” al istoricilor de curte e că „moldovenii” se recunosc ca moldoveni, dar nu ca români… Dar cum ar putea ei să se recunoască drept români după ce, două secole la rând, politica antiromânească le-a provocat mutații în însuși codul lor genetic? Chinezii au un proverb: „Dacă unui om îi vei zice, zile la rând, că el e măgar, în a unsprezecea zi el îți va cere fân”…
Cum (putea) poate, în asemenea condiții, să apară „naționalismul” basarabean? Există oare astăzi la noi o mișcare cu adevărat naționalistă sau unionistă care contestă statalitatea R. Moldova, așa precum pretind comuniștii și renegații rusofili? Doamne, Dumnezeule! Dacă ar exista așa ceva, am avea oare ceea ce avem: o guvernare comunistă antiromânească, o reprimare brutală a manifestărilor de simțire românească, o românofobie sinonimă cu xenofobia? La noi, orice manifestare de elementară demnitate națională e declarată naționalism, în schimb, manifestările xenofobe de antiromânism sunt calificate drept „patriotism moldovenesc”. N-au înțeles nici democrații de ieri, nu înțeleg nici comuniștii de azi că statul Republica Moldova nu poate fi edificat de trucari - un grup mic de renegați naționali, aflați mereu lângă treuca Puterii, indiferent cine e „bosul” - Snegur, Lucinschi sau Voronin. De doi ani și ceva, regimul Voronin încearcă să nască un curent reprezentativ de „naționalism moldovenesc”, „naționalism statal”, dar nu reușește - cu treucarii nici asta nu le va reuși.

…După ce am publicat în TIMPUL din 7 martie interviul cu ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Pamela Hyde Smith, câteva ziare „patriotice” au rânjit satisfăcute. Ele s-au prefăcut că nu înțeleg căror „grupuri etnice” li s-a adresat ambasadoarea SUA și de ce le-a sfătuit „să lase trecutului toate divizările etnice, lingvistice și istorice”… Așa e, în țările normale „cetățenia este o parte importantă a identității”, dar la noi e altfel pentru că rusul care s-a născut aici, în Republica Moldova, nu știe limba acestei țări, nu se consideră moldovean și, din „datorie patriotică”, e antiromân. De exemplu, Vadim Mișin, vicepreședintele Parlamentului Republicii Moldova, se consideră oare moldovean? L-ați auzit vreodată pe Mișin declarând, nu în limba rusă, dar în LIMBA OFICIALĂ a acestui stat: „Eu sunt moldovean și mă mândresc că-s cetățean al acestei țări!”?

Azi, Moldova se află la o nouă răscruce. Ea nu e naționalistă, ea are puteri, dar nici nu trebuie să devină naționalistă; în același timp, însă, ea nu va putea supraviețui, decât prin renașterea elementului național originar românesc. Pierderea acestui element și înlocuirea lui cu altul, vulgar și lipsit de substanță spiritual-culturală autentică, riscă să împingă Basarabia într-o zonă a barbariei moderne și, în loc de o societate polietnică, policulturală și polilingvistică, vom avea una fără individualitate etnică, primitivă și monolingvă.

Care e soluția? Indiscutabil, naționalismul vulgar, șovin („absolut”) nu e o salvare, deoarece, cum zicea Țuțea, e „impracticabil”. Acest tip de naționalism duce la izolare, întuneric și vărsare de sânge. Dumnezeu a dat loc destul pentru toți și aici. Cu o condiție - să nu ni se refuze dreptul (dar și obligațiunea!) de a fi cei cine suntem cu adevărat. Acest tip de „naționalism” este o necesitate istorică pentru Republica Moldova.
Atâta timp cât nu vom fi lăsați în firea noastră și ni se va „confecționa” o altă identitate națională, aici nu va fi liniște. Cărbunii ceia mocnind, odată și odată, se vor aprinde, și atunci poți să-i bați nu cu cleștele, cu rachetele, poți să-i calci cu tancurile și să torni peste ei toată apa Mării Negre, că nu-i vei mai putea stinge…
21 martie 2003
Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus