Timpul.md

Opinii & Editoriale 23 Februarie 2019 | 07:14

Basarabia, o țară tragică

 Nu-mi place să scriu despre Transnistria, deoarece, când încep a medita pe marginea acestui subiect, simt că ies pe contrasens. Punctul meu de vedere asupra acestei regiuni este unul anacronic și sentimental, format sub influența „Doinei” lui Eminescu care încadra neamul românesc în spațiul geografic „de la Nistru pân’la Tisa”. Acest punct de vedere a fost consolidat și de folclorul basarabean născut în timpul regimului sovietic care glăsuia că „dacă vrei să fii ministru, tre’să fii de peste Nistru”.

Repet, există o motivație sentimentală a atitudinii mele față de Transnistria, admit, subiectivă, care s-a format sub influența mediului în care am crescut. Iar în acest mediu se vorbea că „tot răul vine de peste Nistru”, că frumoasa noastră limbă română a fost stricată de „grămătiștii lindii moldovenești” aduse de la Tiraspol... Fiind doctorand la academie, am muncit o lună la cules mere în faimoasa și gigantica livadă bodiulistă „Pamiati Ilicia” și am avut ocazia să mă conving cu câtă reticență, suspiciune și chiar dușmănie ne tratau cei de prin părțile Sloboziei pentru că eram „români” și „basarabeni”. Aceste cuvinte sunau în gura lor ca invective.

Când eram deputat, în vara lui ‘91, mai multe echipe de parlamentari am „descins” în satele Transnistriei pentru a „lucra cu populația”. Grupului de trei deputați din care făceam parte și eu, i-a revenit satul Doroțcaia. Am ajuns în câmp, unde zeci de femei culegeau roșii. Toate argumentele noastre despre aceea că limba de stat și grafia latină nu au un caracter antitransnistrean sunau în vânt. Până la urmă, ne-au alungat, aruncând cu roșii în noi și strigând: „Duceți-vă la românii voștri”! Nici acum nu-mi pot stăpâni râsul când îmi amintesc cum un coleg de echipă, mare funcționar de stat, fugea pe câmpul cu roșii cu capul între umeri, urmărit de o ceată de transnistrence care-l bombardau cu roșii din urmă...

Apoi a mai existat și o anumită literatură pe care am citit-o, care mi-a întărit convingerea că în negocierile cu Smirnov și Putin în problema soluționării deferendumului transnistrean singurul principiu productiv e cel formulat de Eminescu. Nu am ascuns niciodată acest lucru, ba chiar am scris că numai frontierele pe Nistru ne vor salva ființa noastră națională (acum dacă doriți, și cea statală). Înainte de a mă așeza la masa de scris, am răsfoit întâmplător cartea reputatului analist de la București Stelian Tănase „Șocuri și crize”, care încheie cu articolul „O lacrimă pentru Basarabia” în felul următor: „Criza s-a declanșat și nu se va stinge decât într-un singur fel, când elementul politic și cel național vor coincide. Altfel spus, când harta va avea înfățișarea de altădată. Cu linia întreruptă trasă pe Nistru”.

Într-un cuvânt, poziția mea în chestiunea Transnistriei nu se sincronizează cu cea a oficialităților și continui să cred că așa-zisul conflict cu Tiraspolul va dispărea și R. Moldova nu-și va mai arde în van energiile ei materiale, politice, diplomatice ș.a.m.d., numai „când harta va avea înfățișarea de altădată – cu o linie întreruptă trasă pe Nistru”. Acum, câțiva ani, propuneam într-un editorial următoarea soluție: Parlamentul R. Moldova declară Transnistria teritoriu ocupat de ruși, își mută frontierele de pe Prut la Nistru, „conservă” conflictul până la venirea unor timpuri mai favorabile. Ceva mai târziu, acest punct de vedere a fost exprimat și de Oleg Serebrian, care recent l-a reiterat. Vocea mea a răsunat în pustiu. Nimeni nu a reacționat deocamdată nici la vocea lui Serebrian.

Convingerea mea este că – o spun deschis, asumându-mi riscul – Basarabia nu are niciun viitor cu Transnistria legată de coadă sau „integrată teritorial”. Reîntoarcerea Transnistriei, oricare ar fi statutul și gradul ei de autonomie, a Transnistriei militarizate, comuniste și rusești înseamnă sfârșitul statului independent Republica Moldova și dispariția elementului românesc dintre Prut și Nistru, pentru că nu Transnistria va fi reîncorporată în R. Moldova, ci Republica Moldova va fi reintegrată în Transnistria și, deci, în Rusia. „Rusia e o țară tragică”, scrie Stelian Tănase, iar o țară tragică, adăugăm noi, le face tragice și pe țările peste care se lățește. Și Moldova deci e o țară tragică, dar tragică în alt mod decât Rusia.

Am privit întotdeauna cu suspiciune și nu pot înțelege ce este mai mult – diletantism politic sau ipocrizie – în poziția oficialităților de la Chișinău în problema Transnistriei. Chișinăul nu dorește să se împace cu gândul că Transnistria e pierdută, iar „recuperarea” ei este posibilă doar dacă plătește prețul cerut de ruși – pierderea independenței și dispariția statului Republica Moldova. Voronin a respins o dată această ofertă prin refuzul de a semna „planul Kozac”. Dar nu a mers mai departe și, se pare, că nici acum nu înțelege că a intrat într-o fatală criză de soluții: atras de parcă nici nu observă că la vest de Prut, Europa „trage o linie întreruptă”, extrem de bine securizată, schimbând „înfățișarea de altădată a hărții”, linie ce va ridica un adevărat zid chinezesc între „elementul politic și cel național” despre care vorbea analistul român.

Rusia nu-și va scoate niciodată trupele și armata din această regiune. Astăzi, America și Europa ne alimentează încă niște speranțe. Dar cine ne garantează că în locul marilor puteri nu pot surveni schimbări de optică geopolitică și rușii să obțină „dezlegare” de la Occident ca să redevină stăpâni „legitimi” în zona respectivă? Ce va face atunci Basarabia, având, la vest o frontieră bine păzită de Europa, iar la Nistru, la mărgioară – o poartă larg deschisă spre orizonturile nemărginite ale misticei pravoslavnicei și tragicei Rusii?

Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus