Timpul.md

Istorie 29 Aprilie 2016 | 08:01

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (VIII) - Conferința de la Varșovia (1921)

Către începutul anului 1921 devenise clar că procesul restabilirii relaţiilor dintre lumea capitalistă şi Rusia Sovietică va căpata un caracter stihiinic, iar economicul va fi prioritar în faţa politicului.

La 16 martie 1921, se încheia acordul economic dintre Marea Britanie şi Rusia Sovietică. În acelaşi proces, s-au angrenat şi cercurile politice din Italia şi Cehoslovacia.

În cazul României, această perspectivă era îngreunată de caracterul relaţiilor politice sovieto-române. Insecuritatea frontierei sale orientale, contestată de guvernul sovietic, şi problema tezaurului constituiau elemente de mare pondere în determinarea evoluţiei situaţiei internaţionale a României într-o direcţie nefavorabilă consolidării ei politice şi economice. Mai grav era, însă, faptul că această situaţie, în raport cu obiectivele politicii externe sovietice faţă de România, a devenit precară şi fără perspective de ameliorare, dacă luăm în considerare noul cadru al poziţiei externe. Primele manifestări ale acestei politici nu au întârziat să apară imediat după nota de protest din 1 noiembrie 1920. Într-un interviu acordat ziarului „Dimineaţa", A. Manuilskii, vicepreşedintele delegaţiei sovietice la tratativele de pace sovieto-polone, a declarat că Rusia Sovietică nu are nici un interes să atace România, care i se pare redutabilă ca forţă armată şi situaţie defensivă pe Nistru. „Dar noi ne considerăm în conflict cu România care a anexat în mod ilegal Basarabia, nu recunoaştem Convenţia care ratifică legitimitatea României asupra Basarabiei şi cerem în această problemă plebiscit, cu evacuarea prealabilă a provinciei de trupele şi autorităţile române", încheia diplomatul sovietic.

Poziţia guvernului sovietic faţă de problema basarabeană apare tranşant în dispoziţia lui V.I. Lenin privind editarea hărţii „Partea Europeană a Federaţiei Ruse". Considerând că teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost ocupat în anii războiului civil şi intervenţiei militare străine, liderul de la Kremlin a dat indicaţii să se arate pe hartă că „...Basarabia este şi în prezent parte componentă a statului sovietic". Din acel moment şi până în anul 1940, Basarabia se haşura pe hărţile geografice sovietice cu culoarea roşie, având inscripţia „ocupată provizoriu de trupele române".
Constatând revenirea Rusiei Sovietice la vechea politică intransigentă faţă de România, nu putem să nu arătăm cât de justificat a fost sfatul dat de O'Grady lui N. Ciotori cu ocazia tratativelor de la Copenhaga. Diplomatul englez s-a pronunţat pentru încheierea cât mai rapidă a unui tratat cu Sovietele, pentru că îndată ce ele vor ajunge la acorduri cu unele din puterile europene, pacea cu România nu le va mai fi de nici un folos şi, în consecinţă, îşi vor modifica întreaga politică. În perioada 24 februarie - 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic, din cauza dificultăţilor sale externe, fusese într-adevăr animat de o mare dorinţă de finalizare a tratativelor cu România. Dar odată cu irosirea acestei ocazii s-a mai pierdut un moment. Era vorba de dispoziţia, nedisputată până atunci la Moscova, de a vedea în autodeterminarea provinciilor periferice o dogmă a revoluției ruse, idee compromisă, de altfel, şi de comportamentul guvernelor naţionaliste. Concepţia diplomaţiei româneşti, potrivit căreia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a regimului ţarist şi, ca o consecinţă a acestui fapt, speranţa că principiile noi afirmate de documentele programatice sovietice s-ar fi putut întâlni fericit cu cele care călăuzeau politica românească, se vedeau astfel serios periclitate.

Noile realităţi internaţionale au dus la abandonarea teoriei autodeterminării de către regimul sovietic, ea fiind sprijinită de Soviete doar acolo unde era îndreptată împotriva Puterilor Aliate, spre exemplu, în Turcia şi Persia. Acolo unde interesele politice ale Rusiei Sovietice erau vitale, cum era cazul Finlandei, Poloniei, României, Ucrainei sau Georgiei, Moscova a luptat deschis împotriva acestui principiu.
Schimbarea atitudinii sovietice în problema Basarabiei a fost sesizată în timpul tratativelor sovieto-române de la Varşovia (22 septembrie - 25 octombrie 1921). Interpelat de grupul parlamentar socialist în problema tratativelor de pace sovieto-române, Take Ionescu a expus Adunării Deputaţilor modul cum s-a ajuns la aceste negocieri. Potrivit relatării sale, tratativele dintre cele două părţi durau din februarie 1920. Iniţial s-a acceptat ca loc de întâlnire oraşul Reval, iar delegaţia română avea instrucţiuni să încerce o dezlegare generală a problemelor existente. Întâlnirea de la Reval nu a mai avut loc. Abţinerea de la o întâlnire şi o eventuală înţelegere cu Rusia Sovietică trebuie privită prin prisma alianţelor pe care România şi le-a creat în această perioadă.

În timp ce Anglia şi Italia mergeau pe calea unei apropieri de Moscova, Franţa a continuat aceeaşi linie intransigentă trasată de Al. Millerand la 20 iunie 1920, prin care „...recunoaşterea statului sovietic se va face odată cu asumarea din partea sa a responsabilităţii pentru angajamentele predecesorilor săi faţă de guvernele străine". În aceste condiţii, diplomaţia franceză a lansat ideea unui cordon sanitar care trebuia să cuprindă statele limitrofe ale Rusiei Sovietice, România, legată de directivele politicii externe franceze, a susţinut eforturile Franţei de a realiza acest proiect.

Către această perioadă atât România, cât şi Rusia Sovietică adoptaseră limbajul care a definit caracterul relaţiilor sovieto-române în problema Basarabiei pe tot parcursul perioadei interbelice. Pentru România primordială era soluţionarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv tranşată în favoarea sa. Partea română se lovea însă de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaşte această realitate. Rusia Sovietică contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România, pretinzând soluţionarea acestei probleme prin tratative bilaterale.

Atitudinea în cauză a guvernului sovietic era să fie constatată cu regret de delegaţia română, condusă de C. Filality, încă de la prima şedinţă a tratativelor sovieto-române de la Varşovia. Reprezentantul sovietic L.M. Karahan a propus discutarea tuturor problemelor litigioase existente între cele două părţi. Conform planului sovietic ordinea de zi a viitoarei conferinţe prevedea înainte de toate discutarea problemei Basarabiei, şi doar ca o anexă a acesteia, soluţionarea altora ce decurgeau din acest fapt. Propunerea era conformă directivei din 21 august 1921, elaborată de V.I. Lenin special, cu ocazia tratativelor de la Varşovia.

Delegatul român a precizat de la începutul tratativelor că România în niciun caz şi sub nici o formă nu acceptă să pună în discuţie legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România. Relevantă este în acest sens informaţia trimisă cu ocazia tratativelor Ministerului român de externe de C. Filality. Din mesajul său reiese că delegatul sovietic a insistat asupra chestiunii Basarabiei din cauza Ucrainei, pe care soarta provinciei nu putea să n-o intereseze. Conform declaraţiei lui L. Karahan, într-un limbaj tipic diplomaţiei sovietice, era invocată reacţia maselor din Ucraina faţă de o eventuală lipsă de atitudine a delegaţiei sovietice în ceea ce priveşte Basarabia.

Sesizând atitudinea intransigentă a delegaţiei române în problema Basarabiei, L. Karahan a prezentat adevărata ofertă, pentru care delegaţia sovietică a venit la Varşovia. El a declarat că dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică ar renunţa la problema Basarabiei şi cea a minorităţilor. Pentru a fi mai convingător în propunerea sa, delegatul sovietic a mai adăugat că tezaurul nu mai este intact, fiind evacuat din Moscova în diferite oraşe când exista pericolul ofensivei lui Denikin, iar o parte a sa a fost pierdută. Partea română a refuzat să mai trateze în asemenea circumstanţe. C. Filality a declarat că în situaţia dată întreruperea tratativelor este inevitabilă. Delegatul sovietic a insistat însă asupra continuării dialogului. Întâlnirea neoficială dintre L. Karahan şi C. Filality a elucidat cauzele acestor insistenţe. Rusia Sovietică dorea semnarea unei înţelegeri prin care România să rămână neutră, pe bază de reciprocitate, în cazul unui conflict. L. Karahan a explicat că guvernul rus trebuia să prezinte poporului o compensaţie oarecare în schimbul unor concesii României şi credea suficientă o declaraţie de neutralitate din partea ei pentru renunţarea la Basarabia. „Ştim că Basarabia va rămâne a voastră, recunoştea delegatul sovietic, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi. Nu uitaţi că din toate guvernele ruse noi suntem singurii capabili să v-o dăm. Nu suntem atât de naivi încât să ignorăm enormul vostru câştig în urma unei ratificări a situaţiei realizate de un guvern rus şi nu încerc să neg că vrem să vă facem să plătiţi preţul. Iar acest preţ este neutralitatea şi concesii economice şi financiare".



Corespondenţa dintre Take Ionescu şi C. Filality cu ocazia tratativelor arată că propunerile sovietice au fost respinse de primul. El vedea într-o înţelegere de neutralitate cu Moscova o alianţă limitată. Părerea lui L. Karahan că statul român ar avea vreun interes să obţină de la guvernul sovietic recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România era considerată de Take Ionescu o speculaţie politică.

În aceste condiţii, atât partea sovietică cât şi cea română au trecut prin formalitatea de a-şi menţine drepturile asupra Basarabiei. Tratativele din 1921 de la Varşovia au fost importante prin schimbarea accentelor politicii sovietice faţă de problema Basarabiei. Atât în timpul tratativelor din 1920, cât şi a celor din 1921, ea era privită de Moscova ca una de oportunitate politică. În 1920, recunoaşterea Basarabiei din partea Sovietelor ar fi putut fi obținută în condiţiile unui tratat prin care România ar fi recunoscut Rusia Sovietică. În 1921 această recunoaştere trebuia să includă un tratat de neutralitate, precum şi abandonarea pretenţiilor faţă de tezaurul depozitat la Moscova. Aşa cum România nu avea nici o intenţie de a ataca statul sovietic, iar şansele de a recupera tezaurul erau minime, Bucureştiul ar fi renunţat la puţin, în comparaţie cu semnificaţia internă şi internaţională pe care ar fi oferit-o recunoaşterea formală de către Rusia Sovietică a frontierei Nistrului.

Odată cu tratativele de la Varşovia, ultima manifestare de oportunism politic în problema Basarabiei, aceasta devenea pentru statul sovietic o chestiune de principiu. Acest fapt era grav deoarece concorda cu tendinţa Rusiei Sovietice de a se afirma în relaţiile internaţionale ca mare putere.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus