Timpul.md

Opinii & Editoriale 28 Iulie 2016 | 08:00

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XVI) Conferința de la Riga (1932)

În instrucţiunile date împuternicitului sovietic pentru negocierile de la Riga B. S. Stomoniakov, comisarul de externe M. Litvinov arăta că Uniunea Sovietică nu va recunoaşte în tratatul cu România referirile la tratatele internaţionale semnate anterior, sub care se insinua protocolul basarabean. 

El găsea inacceptabilă orice menţiune privind integritatea teritorială cerând să se evite formulările care vor presupune, chiar şi indirect, recunoaşterea Basarabiei ca românească. Partea sovietică, se arăta în directiva lui Litvinov din 8 ianuarie 1932, nu vroia semnarea unui document care să lase deschisă problema basarabeană, proiectul sovietic urmând a constata doar că problema existentă nu trebuie să intimideze politica de pace. ,,Noi nu putem înfăptui un act, care ar putea fi interpretat ca o recunoaştere tacită şi indirectă a situaţiei existente din Basarabia şi de aceea nesoluţionarea disputei trebuie fixată obligatoriu. Dacă vom reuşi să ne înţelegem asupra conţinutului pactului suntem gata să găsim, în acest sens, o formulare acceptabilă pentru ambele părţi’’, arată M. Litvinov.

În timpul întâlnirii din ianuarie 1932, luând cunoştinţă de proiectul sovietic, M. Sturdza, trimisul român din capitala letonă, a declarat că România doreşte să excludă din texte şi discuţii menţionarea directă sau indirectă a Basarabiei, arătând că numai astfel pot avea succes discuţiile. Delegatul român a refuzat să semneze protocolul care menţiona disputa, propunând discuţia proiectului pe articole după care să se revină la preambul. În legătură cu propunerea română, Litvinov telegrafia lui B. Stomoniankov că partea sovietică este de acord cu discuţia pactului pe articole, dar insista să nu se cedeze în problema litigioasă.

În conformitate cu instrucţiunile lui Litvinov, B. Stomoniakov i-a declarat lui Sturdza, în şedinţa din 14 ianuarie, că guvernului sovietic îi este imposibil să se supună dorinţei guvernului român de a încheia pactul de neagresiune între URSS şi România, fără ca în el să nu fie consemnată poziţia Sovietelor în problema Basarabiei. ,,Rusia sovietică, menţiona delegatul sovietic, nu va semna niciodată un pact de neagresiune cu România, care să conţină cuvintele integritate, inviolabilitate şi suveranitate”. Din relatarea lui B. Stomoniakov către Comisariatul de externe reiese că M. Sturdza a insistat asupra discuţiei pactului pe articole. După negocieri, s-a ajuns la un consens asupra tuturor articolelor pactului, în afară de primul şi de preambul. În legătură cu aceasta, delegatul sovietelor a ţinut să declare, conform instrucţiunilor primite, că URSS se obligă să nu agreseze Basarabia, dar nu va recunoaşte integritatea şi suveranitatea României. Ca rezultat, M. Sturdza a arătat că declaraţia creează o nouă situaţie şi el crede inutilă continuarea tratativelor, până la adoptarea de către Uniunea Sovietică a unui angajament loial şi sigur că nu va introduce problema Basarabiei în pact.

În aceste condiţii, tratativele de la Riga au intrat în impas. Ministrul de externe al României a făcut o declaraţie în legătură cu această situaţie. În ea se menţiona că guvernul român a fost obligat să constate de la primele alineate ale proiectului sovietic că Uniunea Sovietică nu a văzut în pactul de neagresiune româno-sovietic decât un prilej pentru a micşora valoarea angajamentelor anterioare existente între cele două ţări, precum pactul Briand-Kellogg şi protocolul Litvinov. Guvernul român, se arată în comunicat, a cerut în zadar guvernului de la Moscova să pună în acord proiectul sovietic cu promisiunile formale pe baza cărora România a pornit negocierile şi cu caracteristicile esenţiale ale unui pact de neagresiune. ,,În aceste împrejurări şi până la schimbarea atitudinii guvernului sovietic, România preferă să se menţină în situaţia de drept creată prin pactul de la Paris şi protocolul de la Moscova’’.

Referindu-se la eşecul tratativelor sovieto-române de la Riga, M. Litvinov a declarat agenţiei TASS că ambele părţi au acceptat tratativele, cu intenţia de a nu discuta problema Basarabiei. Era însă evident că un pact bilateral între două state, care nu au relaţii oficiale, dar au serioase probleme teritoriale nu putea fi semnat fără menţionarea acestor probleme: ,,Deoarece România ocupă de fapt Basarabia ea ar dori evitarea acestei menţionări, iar aceasta să se interpreteze ca un acord tacit al ocupaţiei. Mai mult chiar, România a formulat astfel pactul încât reieşea recunoaşterea noastră a suveranităţii României asupra Basarabiei sau recunoaşterea râului Nistru în calitate de frontieră’’. În aceste condiţii guvernul sovietic a preferat să spună clar că ambele părţi îşi păstrează poziţiile în problema litigioasă, iar pactul nu afectează cu nimic aceste poziţii.

Pe parcursul desfăşurării lor, negocierile sovieto-române de la Riga au stat în centrul atenţiei mediilor politice şi diplomatice europene. Drexen, ambasadorul Germaniei la Moscova, a făcut un demers pe lângă M. Litvinov spre a obţine explicaţii cu privire la negocierile pentru un pact de neagresiune cu România. El nu a ascuns nemulţumirea guvernului german în ceea ce priveşte negocierile sovieto-române, cu atât mai mult cu cât iniţiativa acestei activităţi diplomatice o luase Franţa. Ministrul german i-a amintit lui M. Litvinov conţinutul unor anumite angajamente politice asumate prin tratatul de la Rapallo, ca şi avantajul pe care sovietele l-au acordat Germaniei pentru orice mediere eventuală între URSS şi România. Presa germană prin ,,Vossische Zeitung’’, ,,Kölnische Zeitung’’, arăta că în legătură cu tratativele francezilor şi polonezilor nu se putea să nu apară şi chestiunea unui pact de neagresiune sovieto-român, dar ţinea să precizeze că Moscova nu va putea fi determinată să recunoască formal unirea Basarabiei cu România, ci cel mult va asigura intangibilitatea teritoriului administrat de români.
Foreign Office-ul britanic s-a arătat şi el interesat de stadiul negocierilor româno - sovietice. D. N. Ciotori, ambasadorul României la Londra, transmitea, la 3 ianuarie 1932, că discuţiile erau urmărite cu interes deosebit şi sincera dorinţă ca aceste încercări să ducă la un bun rezultat. Dar şi la Londra erau îndoieli în privinţa faptului că URSS va recunoaşte Basarabia ca teritoriu românesc.

În Franţa, cercurile politice, diplomatice şi militare erau deosebit de îngrijorate de formularea sovietică a pactului de neagresiune. Statul major francez în frunte cu mareşalul Petain şi generalul Weygand, a protestat în modul cel mai energic împotriva planului ministerului francez de externe de a realiza pactele de neagresiune dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii răsăriteni ai Franţei. El prefera să facă anumite concesii politice Germaniei, decât să accepte încheierea unor pacte de neagresiune între statele din estul Europei şi Moscova. Opinia publică franceză, imediat ce a luat cunoştinţă de proiectul pactului de neagresiune sovieto-român, s-a ridicat împotriva lui, iar presa a formulat obiecţii şi critici severe invitând guvernul Laval să nu se angajeze într-o astfel de politică. Ideea sistemului de pacte de neagresiune nu a fost însă abandonată de guvernul francez. În discuţia cu Dovgalevski, Laval a declarat că el consideră încheierea pactelor între URSS, Franţa şi ţările limitrofe un element de pacificare a Europei şi de aceea va depune eforturi pentru semnarea lor. D. N. Ciotori, la rândul său, credea că Franţa împinge România spre o înţelegere cu URSS, deoarece suporta cu greu povara alianţelor cu ea şi cu Polonia.

La Bucureşti s-au auzit voci care, după eşecul tratativelor de la Riga, deveniseră circumspecte asupra utilităţii tratativelor cu URSS. ,,L’Independence roumaine’’ recunoştea că, de 12 ani, România s-a ţinut într-o rezervă constantă faţă de Soviete, rezervă impusă de siguranţa externă şi internă. În ceea ce priveşte pactele de neagresiune propuse, arăta ziarul, atât guvernul polon, cât şi cel român nu-şi făceau iluzii asupra eficacităţii semnăturii sovietice şi asupra angajamentelor mai mult sau mai puţin formale ce pretindeau că le asumă. ,,Puterile europene însă n-au urmat aceeaşi politică faţă de Soviete şi de aceea a intervenit pactomania iresponsabilă între ele şi Rusia Sovietică. Trebuie oare să urmăm aceeaşi cale, când interesele noastre superioare ne impun rezerva?’’, se întreba cotidianul. În acelaşi sens ,,Universul “, din 7 ianuarie 1932, declara că era o naivitate să se invoce argumentul că prin noul pact de neagresiune părţile contractante îşi iau obligaţia să respecte teritoriile asupra cărora îşi exercită suveranitatea lor, deoarece România nu se află în situaţia Poloniei, ale cărei frontiere orientale au fost recunoscute de Rusia Sovietică prin tratatul de la Riga din 1921. Din moment ce România nu avea relaţii diplomatice cu Sovietele, pentru că guvernul de la Moscova înţelege să lase deschisă chestiunea Basarabiei, considerând-o din punct de vedere sovietic nesoluţionată, pactul de neagresiune sovieto-român, în formularea dată, nu oferea garanţii decât părţii sovietice, consemna ziarul român.
Cu toate acestea, cercurile guvernamentale de la București socoteau că restabilirea relaţiilor diplomatice normale cu statul sovietic erau, totuşi, calea cea mai sigură de eliminare a asperităţilor cu Moscova. Din februarie 1932, când negocierile bilaterale erau suspendate şi până în septembrie acelaşi an nu s-a înregistrat, însă, niciun contact între delegaţia română şi cea sovietică. Prin intermediul francezilor şi polonezilor, care în această perioadă negociau cu Uniunea Sovietică încheierea unor pacte de neagresiune, ambele părţi s-au străduit să-şi concilieze poziţiile pentru a putea să reia, în condiţii noi, tratativele oficiale.

Ceea ce a urmărit diplomaţia românească în perioada suspendării tratativelor era să dobândească în timp util sprijinul Poloniei şi Franţei în virtutea statutului de aliate, pentru a putea să semneze pactul de neagresiune cu statul sovietic în condiţiile respectării punctului de vedere al guvernului român. România aştepta de la aliatele sale abţinerea lor de la semnarea pactelor de neagresiune cu statul sovietic până la momentul când şi guvernul român era în măsură s-o facă. Însă, în acele împrejurări diplomatice atât guvernul polonez, cât şi cel francez, pornind de la nevoia satisfacerii propriilor interese, au ignorat cererea aliatei lor, semnând la scurt timp tratatele de neagresiune cu Uniunea Sovietică fără România. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus