Timpul.md

Editorial 26 Septembrie 2016 | 08:00

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XXI) Acțiunea subversivă sovietică (II)

Între anii 1918-1940 iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României erau fie reprezentanţii minorităţilor naţionale, în special evrei, ruşi sau ucraineni, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Uniunea Sovietică în Basarabia.

Toate comitetele conducătoare ale organizaţiilor comuniste din Basarabia aveau legături directe cu G.P.U. din Harkov, Odesa şi Balta, de unde primeau instrucţiuni, directive, fonduri, materiale de propagandă şi în special armament. Armamentul venea în cantităţi mari, făcându-se depozite în diferite centre ale Basarabiei, în special în regiunea de Nord şi cea de Sud a provinciei, unde se constată o masă numeroasă de minorităţi. Ziarul basarabean „Sfatul Ţării” relata în numărul său din 25 august 1920 că Siguranţa Generală a Basarabiei a reuşit să aresteze o organizaţie comunistă basarabeană, care era în legătură cu grupurile comuniste româneşti din Iaşi, Cernăuţi, Bucureşti şi cu Comitetul partidului basarabean comunist din Odesa.

În urma cercetărilor s-a constatat că mişcarea comunistă a acestei organizaţii se răspândise în toată Basarabia, formând, pe lângă comitetul regional, şi comitete judeţene, comunale şi săteşti, iar Chişinăul avea direcţia secretariatului informaţiilor, agitaţiilor şi propagandei. Cel mai edificator este prezentată acţiunea subversivă sovietică din Basarabia în ancheta desfăşurată de guvernul român în legătură cu insurecţia de la Tatarbunar şi prezentată de Gh. Tătărescu în plenul şedinţei din 19 iulie 1925 a Parlamentului român.

Rezultatele anchetei au constatat că pentru Basarabia fusese înfiinţat un stat major special al Internaţionalei a III-a cu reşedinţă la Harkov şi cu o subreşedinţă la Odesa. În atribuţiile sale intra organizarea atacurilor pe Nistru cu bande armate, având drept scop menţinerea permanentă a armatei române la Nistru şi provocând tensiune în rândul populaţiei. Prin organizarea de atacuri şi atentate în interiorul Basarabiei, se urmărea demoralizarea populaţiei şi scăderea prestigiului autorităţilor române în ochii locuitorilor Basarabiei. Ancheta arată că alegerea sudului Basarabiei drept câmp de activitate revoluţionară n-a fost întâmplătoare.

Toate satele unde existau comitete revoluţionare erau exclusiv localităţi ale minorităţilor ruse şi ucrainene, aceştia constituind şi elementul principal al comitetelor revoluţionare. Comitetele săteşti create aici erau reunite în organizaţii mai mari, numite comitete de subraioane, subordonate comitetelor regionale. În afară de aceste comitete, în fiecare comună era format un detaşament de luptă, care trebuia să atingă cel puţin 30 de membri. Detaşamentele de luptă aveau însărcinarea să întrunească oamenii, pregătindu-i pentru luptă, să primească arme şi muniţii, formând depozite şi să le împartă luptătorilor cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluţiei.

În aceste condiţii izbucnea, în septembrie 1924, răscoala de la Tatarbunar. Aceasta a fost cu adevărat o acţiune de masă violentă a populaţiei Basarabiei, care din capul locului a fost apreciată drept răscoală împotriva ordinii existente. Există însă două nuanţe care şi-au pus amprenta asupra caracterului insurecţiei. Prima era aceea că ea a fost inspirată, pregătită şi organizată pe teritoriul URSS. Şi abia după aceea „exportată” în sudul Basarabiei. Cea de-a doua este că răscoala a avut loc într-o regiune unde, drept rezultat al politicii ţariste, au avut loc grave modificări demografice, punând elementul românesc în minoritate faţă de ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi. Prin urmare, marea majoritate a participanţilor la răscoală erau ucraineni sau ruşi, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei. Ulterior, începând cu 1924 şi terminând cu 1940, asemenea acţiuni majore n-au mai avut loc în Basarabia, ceea ce a făcut ca istoriografia sovietică să constate că „lupta ţăranilor basarabeni împotriva ocupanţilor a atins apogeul în răscoala de la Tatarbunar”.
La 12 octombrie 1924, se producea încă o lovitură de teatru. Sesiunea a III-a a celei de a VIII-a legislaturi a CEC din Ucraina a hotărât constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene. Crearea noii statalităţi moldoveneşti a fost o surpriză pentru cercurile politice de la Bucureşti.

În şedinţa Adunării Deputaţilor din 14 noiembrie 1924, Gh. Ghibănescu a întrebat de ce informaţii oficiale dispune MAE şi primul-ministru în legătură cu crearea la hotarul Nistrului a unei republici moldoveneşti şi ce urmăreşte statul sovietic prin înfiinţarea acestei statalităţi. Primul-ministru, I.I.C. Brătianu, a declarat că nu are nicio informaţie oficială despre înfiinţarea acestei republici şi după toate probabilităţile ea s-a înfiinţat cu asentimentul şi îndemnul guvernului de la Moscova. I.I.C. Brătianu credea că pentru România, acesta nu era un motiv de îngrijorare ci, din contră, statul român nu putea decât să se bucure că un stat vecin a recunoscut că în revendicările sale teritoriale România nu a mers atât de departe cât s-ar fi cuvenit. Raportate la adevăratele intenţii ale URSS în privinţa nou-createi statalităţi, concluziile primului-ministru român nu pot fi considerate decât de un optimism exagerat.

Discuţiile privind crearea unei republici moldoveneşti în stânga Nistrului s-au purtat cu intensitate încă înaintea Conferinţei sovieto-române de la Viena, fiind relevate în detalii în unul din articolele TIMPULUI. Factorul hotărâtor al apariţiei acestei autonomii erau scopurile urmărite de Moscova în problema basarabeană şi nicidecum recunoaşterea unui element românesc dincolo de Nistru. În lucrarea „Rossija na perelome”, apărută în 1927, istoricul rus emigrant P.N. Miliukov a declarat că crearea RASSM nu a fost un fenomen izolat.

El era doar unul din modurile de acţiune a politicii externe a guvernului sovietic, unul din exemplele de includere în componenţa Uniunii Sovietice a unor teritorii naţionale ca focare de destabilizare în statele limitrofe. Crearea unor statalităţi artificiale de natură să perturbeze situaţia internă în ţările vecine este valabilă, în viziunea istoricului D.J. Dallin, şi în cazul Republicii Karelia faţă de Finlanda şi al Belarusiei faţă de Polonia. La constituirea Republicii Moldoveneşti, Uniunea Sovietică a plecat de la interesele sale de mare putere, care se rezumau - după eşuarea conferinţei din 1924 de la Viena - la faptul că a considerat necesară şi oportună crearea unei ameninţări permanente împotriva României, luând în considerare poziţia adoptată de aceasta în problema Basarabiei.

Schimbarea conjuncturii internaţionale şi, în special, scăderea valului revoluţionar în toate ţările europene pe de o parte, şi nereuşita tentativelor de a provoca insurecţia armată în Basarabia pe de altă parte, au determinat Kominternul să renunţe la planul ocupării Basarabiei, ceea ce a dus la schimbarea tacticii sovietice în provincie. Aceasta era parte a noii imagini create de URSS după 1924, când recunoaşterea internaţională a dus statul sovietic în rândul puterilor europene. Politica sa externă a cunoscut o modificare de nuanţă: jargonul agresiv şi tonul violent vor fi abandonate, teoria loviturilor de stat, a insurecţiilor şi puciurilor fiind tot mai mult neglijată. În aceste condiţii doctrina sovietică cunoaşte a doua fază a expansiunii comuniste, care se caracterizează prin exportul propagandei în interiorul lumii capitaliste.
În cazul Basarabiei, principala măsură a fost încadrarea mişcării comuniste din ţinut în cea din România, subordonând-o directivelor comitetului central al partidului comunist din România, recunoscut şi acceptat ca o secţiune a Kominternului.

Totuşi, nu s-a renunţat la specificarea unei situaţii excepţionale pe care trebuia să o aibă Basarabia ca provincie în cadrul statului român, prin faptul că nu se recunoştea dreptul României asupra ei. În lozincile comuniste, elaborate pentru Basarabia, pe lângă revendicarea dreptului de autodeterminare până la dezlipirea de statul român, se cerea realipirea ei la Uniunea Sovietică. La Moscova şi în alte oraşe ale Uniunii Sovietice comuniştii basarabeni desfăşurau o activitate intensă în acest sens.

La mitingurile organizate de Komintern, reprezentanţii guvernului sovietic, chiar H. Racovski însuşi, declarau că „anexarea Basarabiei la România este unul din cele mai revoltătoare acte istorice...”. La Leningrad, un astfel de miting adopta o moţiune care se încheia cu declaraţia: „Basarabia trebuie să fie sovietică. Trăiască Moldova autonomă, imaginea viitoarei Basarabii sovietice socialiste”. Revista „Krasnaja Bessarabia”, portavoce a Kominternului în problema Basarabiei, expunea scopurile urmărite de Internaţionala Comunistă în Basarabia: „1) Răsturnarea jugului boieresc în Basarabia ca rezultat al acutizării contradicţiilor de clasă şi naţionale; 2) Sovietizarea Basarabiei; 3) Unificarea Basarabiei Sovietice cu RASS Moldovenească, iar prin ea cu URSS; 4) Pregătirea prin Basarabia Sovietică a revoluţiei în România”.

Prin această abordare, Basarabia intra în sfera de mare interes pentru Internaţionala a III-a. În ianuarie 1928, în cadrul Plenarei a VI-a a Comitetului Executiv al Kominternului se adopta o rezoluţie specială privind problema românească, prin care în provincie demara organizarea propriu zisă a mişcării comuniste.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus