Cultură

Bienala Internaţională de arte plastice: Partea nevăzută a aisbergului

În cadrul Bienalei au concurat 50 de artişti plastici din 20 de ţări, cu 180 de lucrări expuse pe simeze. Doar şapte dintre ei s-au învrednicit de premiile acordate de organizatori, aceştia reprezentând R. Moldova, România, Ungaria, Armenia, Lituania. Lista ţărilor participante este cu mult mai mare, între acestea fiind Armenia, Belarus, Belgia, Cehia, Cipru, Costa Rica, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Kârgâzstan, Olanda, Polonia, Rusia, Ungaria, Ucraina. Dar sunt nevoit sa constat că, în afară de câteva excepţii – şi aici, mă gândesc întâi de toate la lucrarea apreciată cu Premiul Mare şi la lucrările unor invitaţi de onoare -, nivelul valoric al actualei Bienale nu este unul foarte înalt.

Curatorul Bienalei, Tudor Zbîrnea, insistă pe ideea că prezenţa a tocmai 50 de participanţi ar fi o performanţa, o premieră absolută. Dumnealui vorbeşte şi despre valoarea picturii autohtone în context internaţional. Dar nu prea înţeleg care e cântarul ce a stabilit greutatea acestei valori. În ceea ce îi priveşte pe artiştii plastici autohtoni, da, curatorul Bienalei are dreptate, deoarece la expoziţie a fost prezentat aproape tot ce înseamnă valoare în pictura noastră. Dar acelaşi lucru nu se poate spune şi despre cei 50 de artişti străini, chiar dacă arealul geografic al acestora e foarte larg, unul fiind tocmai din Costa Rica.

E bine că s-a mizat pe invitaţi de onoare, personalităţi ca Valentina Rusu-Ciobanu, Marin Gherasim, Nicole Callebaut, Paul Gherasim, Rinaldo Novali, Constantin Flondor, Horia Paşina, Glebus Sainciuc, Eleonora Romanescu, numai că, în opinia mea, lucrările acestora au fost expuse pe simeze nepotrivit pentru o Bienală ce îşi declară principii conceptuale. Dacă oricum aceste lucrări nu participă în concurs, ar fi fost mai bine să li se rezerve un loc aparte în sală, aşa cum s-a procedat în Albumul Bienalei, de altfel, un album de lux, sub aspect poligrafic.

Am admirat, ziceam, lucrarea ,,Înăuntru” a Dianei Tudose, care a intrat în posesia Premiului Mare. Conţine un substrat sobru-misterios, ancorat în valenţe cu un suport metafizic. Foloseşte un arsenal laconic, schematic, guvernat de austeritate, balansând între cromat-acromat, totul dozat cu măsură şi deosebit talent, dacă ţinem cont de faptul că autoarea are numai 23 de ani. Lucrarea convinge printr-un simţ valoric înnăscut, dar şi bine cultivat. Descoperind pe simeze încă o lucrare a tinerei premiante, îţi poţi imagina o evoluţie a autoarei şi asta nu poate să nu ne bucure. Ne-a impresionat şi invitatul de onoare Gheorghe Anghel, care foarte iscusit încearcă să smulgă la fel din acromat nişte nuanţe, valenţe coloristice preţioase, înaintând spre un cald în culoarea sângelui stins într-o stare alarmantă de „Chip”, întruchipat într-o formulă artistică ce foloseşte figura umană ca material care îi permite să rezolve ingenios nişte probleme de ordin strict plastic. Altfel, la ce ne-ar servi un simplu ,,Chip” de bărbat lipsit de conştiinţă şi biografie? Fără dinţi în gura ca o gaură neagră, prelungită într-un gât nesfârşit…

Lucrarea „Încearcă şi înscrie”, semnata de Marta Vosyliute din Lituania, pare cam modestă, totuşi, pentru a fi premiată. E un peisaj simplist, parcă din arealul primitivist, căruia i se impune într-un schematic constructivism sugestia imaginară a unui atribut de sport, ce ajută la smulgerea tabloului din primitivul-simplist înspre modern, dar din categoria… nimic nou sub soare.

Dacian Andoni, un alt premiant, din România, parcă s-a folosit de paleta Dianei Tudose, de o austeritate dusă până la absurd, fără nicio picătură de roşu lăsat la suprafaţă, în lucrarea ,,Chirpici + Construcţie”. Trei chirpici personalizaţi, într-un ritm cu început de dezechilibru, în cădere de pe un zid înălţat. Unul e deja în spaţiu, în cădere liberă, dar puţin căzut şi din înaltul valoric.

Premiantul Igor Svernei, R. Moldova, se apropie de baştină cu lucrarea ,,La Donduşeni”. Este obsedat de pulsaţii în roşu pe roşu, iscusit nuanţat tonal. Cu puţin alb acompaniat de un orizont albastru, ticsit înspre ceruri. Un portret simbolic al colinelor pe care le-a cutreierat, posibil, în copilărie. O abordare din simplu în şi mai simplu, ghicind timid o „potecă” modernă.

Invitata de onoare Nicole Callebaut este o revelaţie, pe fundalul puţin relevant al Bienalei. Tabloul ,,Fară titlu”, în care principiul unor formule ale arealului grafic sunt talentat transfigurate în valori picturale de un înalt rafinament modern, este plăcut unui ochi iniţiat, iar unul leneş-pasiv îl va detesta vehement.

Aceasta e partea văzută a aisbergului, dar există şi partea nevăzută, ce ne-a umplut sufletul de melancolie, nelinişte şi de multe întrebări şi nedumeriri.

Ediţia a doua a Bienalei Internaţionale de Pictură nu a reuşit, totuşi, să aducă în concurs personalităţi internaţionale notorii. Chiar dacă organizatorilor le place să spună că la eveniment participă 50 de artişti plastici din 20 de ţări, ar trebui să recunoaştem că o bună parte din ei sunt fie din România, fie… moldoveni emigraţi în alte ţări. „Străini” cu adevărat sunt prea puţini, iar lucrările cu care s-au prezentat la ediţia a doua nu sunt valori dintre cele mai performante. Bienala e mai mult un eveniment naţional, românesc, şi mai puţin internaţional. Pentru a deveni cu adevărat internaţional e nevoie şi de un buget mai mare. De un buget însă pe care şi l-ar asuma organizatorii, nu de unul la care ar fi puşi să contribuie pictorii înşişi, cu câteva sute de lei. Nu e normal pentru un eveniment care se vrea de prestanţă ca artiştii plastici să-şi „cumpere” locul în sala de expoziţie… Şi, bineînţeles, pe lângă buget, mai e nevoie şi de o selecţie mai riguroasă a lucrărilor. Să fie pus accentul pe valoare, fără compromisuri, cum deja au remarcat şi alţi pictori, între care nume sonore – Constantin Flondor sau Vladimir Palamarciuc.

Cum am putea aduce la Chişinău artişti de valoare? Deocamdată (cu premii ce doar nouă ni se par mari, cu drumurile noastre anevoioase şi anonimatul în care ne aflăm) acest lucru nu prea e posibil. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dăm frâu liber aşa-zisului „turism artistic”. E timpul să avem criterii riguroase faţă de noi înşine, dar şi faţă de alţii.

Anatol Rurac, artist plastic

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *