Interviu

Boris Cremene: „Unica salvare e unirea cu România”

A trăit sub soarele dogoritor al Braziliei și în bătaia vânturilor irlandeze. Știe să poarte o sumedenie de chipuri, reinventându-se de fiecare dată. Recunoaște că firea lui singuratică îl face deseori să tragă cortina, după care iese reînnoit, gata pentru un nou rol. Plecat din Moldova de 16 ani, vede limpede situația din țară. Crede în puterea artei și a educației, capabilă să frângă cercul vicios al fraudei și al nepăsării.

– Ce v-a determinat să deveniți actor?
– Eu am decis să devin actor înainte de a mă naște. Dar am știut că voi fi actor în clasa a VIII-a, pentru că la altceva nu mă pricepeam. Atunci am montat spectacolul „Amintiri din copilărie”. A fost primul meu rol, eram și producător, și regizor. Eu l-am interpretat pe Nică. Am inclus toate fragmentele și le-am făcut haioase. Când am coborât de pe scenă, profesorii mi-au spus să mă fac artist.

– Care au fost cele mai importante, cele mai complicate roluri ale dvs.?
– Toate rolurile sunt grele când le construiești. Cel mai memorabil a fost primul meu spectacol „Liola”, pe care l-am purtat prin toate casele de cultură. Aceasta a fost corvoada mea actoricească. După ce am trecut la Teatrul „Eugene Ionesco”, am cunoscut un alt segment și anume teatrul modern. Am trăit opt ani în Irlanda. Am făcut film, teatru, publicitate și seriale, cum ar fi „Murphy’s Law” realizat de BBC sau „Pure Mule”. Cele mai importante roluri le-am jucat în „Cântăreața cheală”, „Chirița”, „Voci în lumina orbitoare” și mai e o coproducție americană de David Mamet, jucată de numai 3-4 ori. „Șalul” va rămâne spectacolul jinduit de mine, pe care eu nu l-am jucat suficient.

– Cum vă pregătiți de un rol? Cum are loc transformarea?
– Metamorfoza este o iluzie. Actoria este o profesie, a juca înseamnă a interpreta. Te pregătești de un rol la fel cum îți coși o haină. Mergi la prima probă, îți alegi stofele. Faci o lectură, ai o discuție virtuală cu personajul pe care trebuie să-l joci. El îți spune tot ce trebuie să faci. Un personaj care nu moare niciodată îți spune cum trebuie să-l joci. Este foarte pretențios. Dacă nu îl joci cum se cuvine, e rău.

– Ce vă frământă înainte de un spectacol?

– Foarte des aveam niște vise teribile. Visam că ies în scenă și uit textul. Niciodată nu s-a întâmplat în realitate. E foarte greu să joci primul, al doilea, al treilea spectacol… E o chimie care se creează instantaneu între tine și spectatori. Ea poate fi diferită. Azi s-a jucat bine, ieri – nu. De ce? E o legătură mistică între spectacol și actor. Te frământă așteptarea asta, ai un trac inexplicabil și copleșitor.

– În Moldova, ați fost implicat în crearea noilor forme de teatru, cum ar fi laboratorul teatral Foosbook și Teatrul-Spălătorie.
– Da, eu cred că acesta e drumul, însă este doar un segment. Mai există tendința ca actorul să creeze spectacolul, să dea naștere personajului. Se spune că teatrul este oglinda societății. De ce trebuie să așteptăm ca un scriitor să ne scrie o piesă? De ce să nu scriem noi un text despre migrare, boschetari, violență, artiști de stradă, iubiri sau despărțiri?
Am văzut la Valencia un spectacol despre un actor și personajele lui. Rolurile devin mănușile tale la un moment dat. Mă întreb: cât de mult merită să îl joc pe Hamlet? E banal să joci un personaj care l-au jucat până la tine sute și mii de actori. Cât mai spunem povestea lui Hamlet? Teatrul clasic a devenit pentru mine o artă demodată, învechită. Vin alte forme ale teatrului, moderne.

– Care e diferența dintre teatrul clasic și cel modern?
– În trecut, regii erau eroii spectacolelor. Eroii teatrului clasic de astăzi sunt președinții, conducătorii. Pentru mine, teatrul modern mută accentul asupra omului din sală. Povestea lui contează. Noi am pierdut valoarea eroului de altădată. Cum este un model de a fi azi? Noi nu vedem aceste idealuri. Teatrul nu face asta, literatura nu face asta. Politica nici atât nu face.

– Cum ați ajuns să fondați o școală de teatru în China?
– M-am dus în China pentru un film, urmând să stau două săptămâni. Pelicula se chema „Tigrul în iarnă”, un film despre Napoleon. Eu l-am jucat pe liderul francez. Acolo m-am întâlnit cu o chinezoaică care mi-a spus că vrea să investească în artă, în special în teatru. În două-trei zile, voia proiectul unei școli de teatru modern. Nu am dormit câteva nopți și l-am făcut. În scurt timp, Școala Curcubeului a găzduit 300 de studenți. Aceștia învață actorie, arta vorbirii, canto și dans.

– Ați vizitat peste 45 de țări, ce ați învățat de la străini?
– De la irlandezi am învățat să beau. Chinezii mi-au arătat cât de important e să asculți de două ori și să nu te grăbești. De la brazilieni am deprins să lenevesc frumos. Pe mine nu mă interesează muzeele, arhitectura și trecutul. Vreau să văd oamenii, să-i urmăresc ce vorbesc, cum râd. Eu sunt omul soarelui.

– Călătorind în afară, v-ați simțit străin?
– Da, întotdeauna, dar această stare e un cuțit cu două tăișuri. Ai mai mult tupeu. São Paulo are o populație de 28 de milioane. Nu mai spun de Beijing unde în jurul tău, în fiecare clipă, e un milion de oameni. Tai colțul și nu te mai știe nimeni.

– Ați putea prinde rădăcini undeva?
– Rădăcinile mele sunt aici, dar eu sunt un fel de plantă care știe să-și lase rădăcinile și să se regenereze în altă parte. Acest loc poate fi oriunde, unde găsești o femeie, o casă, o familie.

– Cum ați reușit să păstrați vie comunicarea, relația cu fiica dvs. aflată la distanță?
– O văd des, plecăm împreună în călătorii. Despărțirea părintelui de copilul său e cel mai strașnic lucru ce se poate întâmpla. E drama noastră națională.

– De ce piese are nevoie Moldova pentru a simți cu adevărat forța teatrului ca oglindă a societății?
– Moldova e foarte rătăcită. În teatru se montează niște lucruri dezgustătoare la ora actuală, niște comedii de bulevard din anii ’80. Nu știu dacă se mai râde la așa ceva. Pentru mine e foarte ridicol să merg la un spectacol cu actori machiați și costume caraghioase. Teatrul e o formă de artă elitară și nu este destinată maselor. Trebuie să aibă această formă intimă. În sală nu e nevoie de mai mult de o sută de oameni care stau în jurul actorului și îi urmăresc suferința, bucuria, într-un cuvânt, povestea.

– Care credeți că sunt marile probleme ale Moldovei la moment?
– Acum nu mai avem nimic, nici măcar probleme, doar o lâncezeală totală. Moldova este într-o agonie. În medicina modernă, starea de agonie sau de moarte clinică poate să dureze mult. Moldova nu se mai descurcă nici financiar, nici organizatoric. E o debandadă totală. E împărțită în clanuri interesate să fure. Unica salvare e unirea cu România. De douăzeci de ani ne chinuim să alegem politicieni. Eu consider că ei nu există. Pentru mine, dacă un bandit e întâlnit cu pâine și sare la aeroport și ales primar într-un oraș românesc, eu îmi fac valiza a doua zi. Nu din cauza lui, ci a mulțimii ce nu-mi poate garanta nimic mai mult. Doar un cuțit în spate, într-o zi. Probabil, această distanță de 16 ani m-a educat altfel. Viața mi-a arătat alte mostre. Eu m-am prins ca țiparul de altceva. Eu cronic nu mai accept ce ni se întâmplă.

– Credeți că e posibilă unirea cu România?
– E necesară. Eu cred că unirile se întâmplă în condițiile unei crize geopolitice. Ea se apropie. Pe cale politică, unirea este imposibilă din cauza fricii clasei politice moldovenești, dar și a intelectualității de aici. Mi-am pus această problemă a identității naționale și am înțeles diferența: noi, românii de aici, suntem educați pe calapoade rusești, iar cei de dincolo sunt educați pe calapoade americane și franceze. Populația vorbitoare de rusă refuză să se integreze, deoarece aici se vorbește limba rusă, iar Moscova o văd la televizor. Rușii s-au integrat în Georgia datorită felului lor extraordinar de a fi. Noi avem un limbaj, un mod de a fi marginal.

– Seamănă Moldova de azi cu cea pe care ați părăsit-o?
– Noi am trăit mulți ani într-o mare foame culturală. Această deschidere a dat naștere unor lucruri șocant de noi și interesante. A apărut Teatrul „Ionesco”, teatrul de buzunar. Aproape fiecare gen de artă a dat o mică revoluție.

– Și aceste revoluții nu au ajutat la nimic?
– E ca avionul de hârtie pe care îl arunci în aer, dar el nu are propulsare și cade. Statul nu a susținut aceste inițiative. Ori, într-o țară ca Moldova, pe agenda politică, numărul unu trebuie să fie educația. Cultura educației este arma noastră. Observ că se încearcă organizarea unor evenimente cu porturi naționale, construcția unui brand de țară, însă acestea miroase mult a comerț. Educația nu se întâmplă prin așa ceva. Actul de cultură trebuie să fie accesibil tuturor, omniprezent.

– Care e rolul actorilor, al oamenilor de cultură în construcția democrației de acasă?
– Oamenii de cultură sunt sanitarii societății, ei se ocupă de sănătatea morală a unei comunități. Mă întristează faptul că noi aproape nu avem relații culturale cu România. Am organizat pentru studenții mei o întâlnire cu marele actor român, actor de Hollywood, Marcel Iureș. Aceștia nu-l cunoșteau.

– În condițiile în care tot mai mulți tineri pleacă…
– Știi, asta ar putea fi mântuirea noastră adevărată. Când n-o să rămână nimeni aici, poate atunci clasa politică o să se gândească. Moldova nu s-a deșteptat, se ține pe banii celor plecați. Aceștia sunt finanțatorii reali. Iar tinerii trebuie să-și asculte inima.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *