Opt ani, cinci luni si trei zile, sau în total 3076 de zile şi nopţi, am urmărit cu atenţie dinamica guvernării neokominterniste de la noi, de la înălţarea ei triumfală până la prăbuşirea totală. Şi am făcut acest lucru cu pixul şi cu aparatul de fotografiat în mâini. Recunosc şi de ce am fost cu ochii pe ei în tot acest răstimp: pentru că ei încă nu s-au dezis de nicio crimă a înaintaşilor lor din partidul bolşevic, care, după cum se ştie, au omorât mai multă lume de-a rândul anilor decât toate regimurile naziste luate la un loc. Cum să nu te întrebi cine-s mai fascişti: socialiştii lui Hitler sau comuniştii lui Lenin? Şi dacă actualii comunişti nu s-au dezis de ,,faptele eroice” ale înaintaşilor lor bolşevici, înseamnă că ei sunt de acord şi azi cu acele crime odioase.
Dar mai am un argument în acest sens, unul secundar, subiectiv: am făcut-o din răzbunare! M-am răzbunat pe ei şi pe prostia mea de a-mi spurca biografia în faţa viitorilor nepoţi şi strănepoţi cu titulatura de membru al partidului comunist, cedând astfel în faţa presiunilor unor colegi cu stagiu de partid, care-mi aduceau în 1989 ,,argumente ştiinţifice” privind posibilitatea reformării acestui PCUS (partid criminal al Uniunii Sovietice) din interior. Chiar dacă am stat acolo doar 456 de zile (21 martie 1989 – 20 iunie 1990), intrând în rândurile acestuia, ultimul la Facultatea de Economie, unde lucram, când în comitetul de partid al USM activau opt fruntaşi ai Mişcării de Eliberare Naţională, fondatori ai FPM, părăsindu-l primul, nu-mi pot ierta acea lipsă de voinţă în faţa foştilor colegi universitari. Douăzeci de ani după aceasta, n-am ezitat nicio clipă să consider acest partid bolşevic unul banditesc la drumul mare al zbuciumatei noastre istorii…
Numărătoarea acelor 3076 de zile începuse pe 26 februarie 2001, după publicarea rezultatelor alegerilor parlamentare la care comuniştii au câştigat 73 de mandate din totalul de 101…
Despre pericolul acestei victorii a forţelor coloanei a cincea revanşarde, comuniste, pro-ruse de la noi, în alegerile parlamentare din 25 februarie 2001, ne-a prevenit şi Cerul, încă de la 21 octombrie 2000, când R. Moldova a fost acoperită de sute de mii, poate milioane, de corbi negri ca dracul, veniţi peste noi dinspre iadul de la Răsărit… O adevărată invazie a cioroilor, care s-a mai repetat şi pe 24 noiembrie 2000…
Această revanşă însă a coloanei a cincea din Basarabia a început mai devreme, la 5 iulie 2000, în ziua când în R. Moldova a avut loc o adevărată antirevoluţie de catifea, ziua în care a fost modificată Constituţia de către Parlamentul R. Moldova, schimbând forma de guvernământ din republică semiprezidenţială în republică parlamentară. Abia mai târziu a devenit clar care sunt forţele care au stat în spatele acelui scenariu, cine a fost interesat şi care a fost miza adevărată a modificării Constituţiei, care nici azi nu ne dă voie să respirăm …
Acele forţe, cu pregătire specială la Lubeanka, înţelegând că Guvernul ADR, condus de către Ion Sturza, a ieşit eroic din criza prin care a trecut R. Moldova în vara anului 1998, consecinţă a dezintegrării financiare şi economice din Rusia din acea vară, au înţeles că se apropie clipa când reformele dificile promovate de ADR în perioada 1998-1999 vor aduce rezultate economice şi sociale pozitive. Imaginea ADR-ului naţional românofil, care a promovat cu insistenţă aceste reforme, avea mult de câştigat în faţa alegătorilor moldoveni, îndepărtând revenirea programată a coloanei a cincea la putere în R. Moldova.
De aceea, s-a făcut tot posibilul ca Parlamentul să între într-o criză politică profundă, care a provocat alegeri parlamentare anticipate, iar ADR a rămas în memoria colectivă a electoratului moldovenesc ca forţă care a plătit salarii şi pensii mici, cu mari întârzieri, în galoşi, mălai şi mult orez. S-a făcut tot posibilul ca rezultatele acelor reforme dureroase să fie asumate de coloana a cincea în următorii opt ani…
Criza a fost provocată de către preşedintele de atunci, cu ideea unor modificări ale Constituţiei, care ar fi transformat R. Moldova în una prezidenţială, crezând că, în aşa mod, ar salva moldovenii de sărăcie. P. Lucinschi era interesat în acel spectacol, pentru că nu avea rezultate palpabile cu care să apară a doua oară în faţa electoratului în decembrie 2000.
Reacţia Parlamentului nu s-a lăsat mult aşteptată. Peste noapte, Fracţiunea PPCD, liderul căruia se împăca pe atunci bine cu Petru Lucinschi, pentru că PPCD îi făcuse un mare bine părăsind Convenţia Democratică şi Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, a şi venit cu proiectul modificărilor pentru semnare de către o treime din deputaţi… Curios e că primele semnături pe acest proiect n-au fost ale ,,autorilor” frontişti, ci ale fruntaşilor ADR-işti.
Dar să revin la posibila izbăvire a moldovenilor de urmaşii celor care ne-au ocupat, maltratat, schingiuit, deportat, aruncat în gropile de var.
Acea invazie a corbilor din 21 octombrie 2000 a durat 3076 de zile şi nopţi şi era să mai dureze încă 1460 de zile, dacă Marian Lupu nu părăsea Partidul Comuniştilor la 10 iunie 2009, rupând astfel 12 mandate de la comunişti, şi doar unul de la AMN, faţă de scrutinul din 5 aprilie 2009, voturi care au permis, după 29 iulie, formarea Alianţei pentru Integrare Europeană, izbăvindu-ne astfel de neokominternismul basarabean…
Să nu fie clar oare de ce Voronin, prin consilierii săi cu misiuni speciale, îl atacă furibund pe Marian Lupu şi pe finanţatorul său, Vlad Plahotniuc, care măcar vorbeşte româneşte… Era mai bine dacă ne conducea în continuare o bandă de rusofoni din Familia românofobă a lui Voronin?
Nu afirm ci, pur şi simplu, întreb şi eu, că nu-s ultimul care-şi pune această întrebare.
Departe de mine, românul convins, gândul de a-l apăra pe moldovenistul Marian Lupu sau pe prietenul său miliardar Vlad Plahotniuc, dar, dacă nu dorim să revină Voronin la putere, să avem răbdare să-i menţinem pe cei din AIE la putere şi apoi să vedem cine a furat mai mult ca Familia Voronin…
Dacă dorim să cadă definitiv comunismul de la noi, să nu-l atacăm prea tare pe Marian Lupu. Nu el este tartorul moldovenesc… Răsfoiţi cu răbdare presa moldovenească din anii 1990-2010 şi veţi ajunge la concluzia mea. Oricum, vă spun şi pronosticul meu faţă de viitoarele alegeri, cu o probabilitate de 95 la sută: vor rămâne în Parlament aceleaşi forţe politice, cu mici diferenţe în procentaj faţă de scrutinul din 29 iulie 2009. Comuniştii vor propune cele câteva voturi care nu le vor ajunge celor din Alianţă, ca să-şi aleagă un preşedinte democrat cu o singură condiţie – să i se garanteze libertatea tatălui şi fiului şi celor câţiva hoţi ai lor în lege, care aşa şi n-au reuşit să înveţe limba acestui stat, pe care l-au condus atâta amar de vreme. Pădurarul Popuşoi nu va nimeri în această listă salvatoare pentru că s-a născut prost şi fără de noroc…
P.S. Interviul lui Vladimir Voronin, cu faţa crispată, de după plenara cc-ului comunist de sâmbătă, 2 octombrie curent, mi-a amintit de adresarea sa către populaţie în seara zilei de 7 aprilie 2009, imediat după revoluţia tinerilor noştri, dar ambele mi-au amintit de următorul banc:
– Domnule doctor, impotenţa te ia aşa, dintr-odată?
– Nu… Mai întâi te lasă să te faci de râs de vreo două-trei ori…
După fiecare apariţie a lui Voronin în public, în ultimii doi ani, mă tot întrebam: chiar nu există niciun patriot moldovean în rândurile comuniştilor, care ar putea să-i reprezinte şi să reformeze acest partid, aruncând la groapa istoriei vechea gardă bolşevică, gardă ce urăşte din toată inima acest popor şi acest pământ blestemat tot de ei? Sau se doreşte să-l facă de râs pe Voronin nu de două-trei ori, ci de 20-30 de ori, până va înţelege el însuşi acest lucru?…
Dr. Vasile Şoimaru
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
