Deşi nu suntem vrednici de a-i avea drept mijlocitori pe aceşti sfinţi, care sunt adevărate izvoare de har şi virtuţi, Dumnezeu nu ne lasă şi ne dăruie noi spirite sacrosancte, pentru întărirea credinţei noastre. Iar darul recent este ridicarea în rangul sfinţilor a Cuviosului Irodion de la Lainici, a cărui canonizare a fost proclamată pe 1 mai. Aşteptam sărbătoarea aceasta de când Cuviosul Irodion a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe 29 octombrie 2010.
Mănăstirea Lainici – luceafăr al Olteniei
Drumul de la Chişinău până la Bumbeşti-Jiu, judeţul Gorj, în a cărui apropiere se află Mănăstirea Lainici, se întinde pe 800 de kilometri de relief brăzdat de dealuri, văi, podişuri şi munţi de o frumuseţe ce-ţi taie suflarea. Este o pregustare a frumuseţii mirifice de la mănăstirea al cărei păstor a fost Sfântul Irodion. Aşezământul monahal se află în mijlocul Defileului Jiului din partea de vest a Carpaţilor Meridionali, la o altitudine de aproape 1000 de metri. Până la construcţia drumului care traversează defileul, în 1880, la mănăstire se ajungea foarte greu, pe cărările de pe marginea albiei Jiului. Deşi primele datări istorice referitoare la Mănăstirea Lainici sunt din 1817, ea este de o vechime mult mai mare. Întemeietor al schitului a fost Sfântul Nicodim de la Tismana, mare ctitor de lăcaşuri sfinte în România, care, în secolul al XIV-lea, a ridicat aici o biserică de lemn. Odată cu trecerea Ardealului în componenţa Imperiului Habsburgic, biserica a fost distrusă în timpul prigoanei împotriva mănăstirilor ortodoxe. Viaţa monahală a fost reluată aici în a doua jumătate a secolului XVII. Sfântul Irodion, supranumit „Luceafărul de la Lainici”, i-a fost stareţ între anii 1854-1900, cu cea mai lungă perioadă de stăreţie în istoria aşezământului.
Viaţa Sfântului Cuvios Irodion
Ioan Ionescu, viitorul stareţ, s-a născut în 1821, la Bucureşti. El a primit o educaţie aleasă din partea părinţilor, încununată de prezenţa continuă la biserică. Pe atunci stareţul Calinic de la Mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştiului, se nevoia să întărească viaţa duhovnicească a mănăstirii. Tânărul Ioan a fost atras de sfinţenia Cernicăi, iar în scurt timp s-a retras aici sub oblăduirea stareţului Calinic. Fratele Ioan urcă duhovniceşte în chip vizibil, uimindu-i pe cei din jur cu virtuţile sale. Obştea mănăstirii îl iubea şi îl aprecia, el arătând tuturor multă dragoste şi smerenie. În anul 1846, Ioan a fost tuns în monahism cu numele de Irodion. Patru ani mai târziu, stareţul Calinic a fost numit episcop al Râmnicului, iar la plecarea de la mănăstire l-a luat şi pe monahul Irodion, pe care l-a trimis ca vieţuitor la Mănăstirea Lainici, unde va fi numit stareţ în 1854. Cuviosul Irodion a adunat mulţi ucenici în jurul său, iar Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia. Viitorul Sfânt Calinic, care i-a fost îndrumător duhovnicesc la Cernica, l-a ales drept duhovnic pe ucenicul său Irodion. Avva a devenit ucenic, iar ucenicul avvă. Mulţi oameni îngreunaţi de păcate şi suferinţe veneau la stareţul Irodion pentru a găsi alinare. După un timp, Sfântul Irodion ajunsese să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. Sfântul Calinic îl numea pe bună dreptate „Luceafărul de la Lainici”. În Patericul Românesc al părintelui Ioanichie Bălan se spune: „Aşa a trăit cuviosul Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări”.
Stareţul Mănăstirii Lainici a plecat la Domnul la 3 mai 1900, lăsând o proorocie despre pustiirea Schitului Lainici. În timpul Primului Război Mondial s-au întâmplat cele spuse de Sfântul Irodion, mănăstirea fiind devastată de nemţi şi pustiită timp de 13 ani.
Ajunul proclamării canonizării
Am ajuns la mănăstire în seara zilei de sâmbăta, după zece ore de mers cu maşina. Oboseala ne-a fost îndată spulberată de bătaia clopotelor care străbătea Valea Jiului şi pădurea ce înconjoară sfânta aşezare. Intraţi în curtea mănăstirii, am păşit într-o lume înmiresmată de tămâie, luminată de candele şi lumânări, binecuvântată de cântări psaltice şi rugăciuni. În Biserica mare se oficia privegherea. Eram aşteptaţi de tineri cu pâlpâire de evlavie în ochi, care s-au oferit a ajuta la organizarea slujbei de sfinţire a Bisericii mari şi la canonizarea Cuviosului Irodion, ce urma să aibă loc a doua zi. Ne-au îmbrăţişat, mulţumindu-ne că am venit tocmai din Basarabia să sărbătorim împreună. Deşi frigul ne făcea să ne zgribulim, simţeam o căldură liniştitoare în suflete. Preafericitul Daniel, Patriarhul României, era deja la mănăstire, iar ceilalţi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, puteau fi văzuţi, unul câte unul, prin curtea ei. După terminarea slujbei ne-am închinat la moaştele Sfântului Irodion, tresărind de bucurie în faţa lor. În scurt timp, am plecat să ne odihnim, deşi nu mai aveam răbdare să vină dimineaţa.
„De acum înainte şi în veci, Stareţul Irodion să fie numărat printre Sfinţii Bisericii!”
Duminică, dis-de-dimineaţă, împreună cu ascoriştii, ne-am îmbrăcat în costume populare, precum o făceau străbunii noştri când veneau la sărbătorile bisericeşti. Înainte de Sfânta Liturghie a început slujba de sfinţire a Bisericii mari. În timp ce ierarhii înconjurau biserica, stropind-o cu agheasmă şi făcând semnul crucii pe ea cu mir, mănăstirea se umplea de lume. Sfânta Liturghie urma să fie oficiată afară, pe un podium special amenajat în curtea mănăstirii. Mare ne-a fost bucuria când am aflat că, împreună cu tinerii ascorişti, urma să facem un lanţ viu de costume populare în mijlocul mulţimii, de la Biserica mare până la podiumul destinat Sfintei Liturghii, prin care să treacă toţi ierarhii pentru începerea slujbei. Eram, probabil, cei mai fericiţi din mulţimea de credincioşi! A urmat coloana purtătorilor de cruci, icoane şi prapure, apoi soborul de preoţi şi diaconi, în urma lor – călugăriţele care au ajutat la pregătirea mâncării pentru 10.000 de pelerini aşteptaţi la sărbătoare, iar din urmă venea patriarhul cu cei 22 de mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi români. Cu priviri pline de dragoste, ierarhii salutau credincioşii, iar patriarhul stropea cu agheasmă, vestind Învierea lui Hristos. Iar când răspundeam „Adevărat a Înviat!”, vocile noastre urcau până-n vârfurile versanţilor din jurul mănăstirii.
Din când în când, picături de ploaie cădeau peste noi, însă nimic nu ne putea întrerupe din rugăciunea înălţătoare. După împărtăşirea credincioşilor, mai era puţin de tot până la proclamarea canonizării. Corul de psalţi cânta troparul Sfântului Irodion, iar noi aşteptam cu nerăbdare clipa. A fost adus Tomosul Sinodal, iar cuvintele ce izvorau din citirea sa ne-au făcut să înmărmurim în sfinţenia acelui minut: „Urmând tradiţiei sfinte a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutor harul Preasfintei şi de Viaţă Făcătoarei şi Nedespărţitei Treimi hotărâm ca de acum înainte şi în veci stareţul Irodion de la Mănăstirea Lainici să fie numărat printre Sfinţii Bisericii în ceata cuvioşilor părinţi purtători de Dumnezeu şi să fie cinstit cu cântări de laudă, cu numele Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici”. În mulţime se zăreau ochi care lăcrimau, iar de Sus, Sfântul Irodion se bucura cu noi, stropindu-ne cu roua harului…
Atât de repede trecuse timpul, încât nici n-am observat că se însera. Amânam plecarea, căci ne doream să mai zăbovim puţin în acest locaş care ne-a apropiat de Dumnezeu. Aveam dorinţa să iau puţin din duhul mănăstirii şi să vin cu el acasă, în Basarabia, ca să-l pun undeva, la loc ascuns, unde să înflorească liniştit.
În pofida tuturor încercărilor prin care am trecut, am simţit o bucurie de nedescris în puţinul timp petrecut acasă la Sfântul Irodion, în leagănul Carpaţilor, în micuţa mănăstire unde stau de veghe călugării şi se roagă neîncetat pentru poporul român de pretutindeni. Să ne rugăm şi noi noului Sfânt Cuvios Irodion de la Lainici să mijlocească la bunul Dumnezeu pentru noi, basarabenii.
Ecaterina Luţişina,
studentă la Universitatea de Stat din Moldova
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
