Timpul.md

Interviu 25 Octombrie 2018 | 11:32

Carmen Ivanov: „Nu cunosc nici un profesor de dicție veritabil la Chișinău”

Carmen Ivanov, cunoscut trainer de dicție și jurnalistă de radio și TV din România, care are 10 mii de ore în fața microfonului, s-a aflat săptămâna aceasta la Chișinău. TIMPUL a provocat-o la o discuție sinceră, în care am vorbit despre accentul moldovenesc, deosebirile și asemănările dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului, dar și despre importanța dicției pentru fiecare dintre noi.

- Doamnă Ivanov, cum vă simțiți la Chișinău?
- Mă simt foarte bine. Am nimerit într-o perioadă propice învățării, deoarece, în decurs de o săptămână, prin fața mea au trecut 50 de persoane, pe care le-am antrenat pentru a vorbi mai corect.

- Ați declarat cândva că puteți pune un diagnostic vorbitorilor în mai puțin de un minut. Per ansamblu, cum vorbesc românii din R. Moldova?
- Pe scurt, foarte moldovenește, adică așa cum vorbesc și moldovenii din România. Dar asta se referă la oamenii care încearcă să vorbească limba română, pentru că am sesizat că, la Chișinău, foarte mulți oameni folosesc și limba rusă. Cei care totuși vorbesc limba română mănâncă foarte multe vocale și adaugă vocale în cazurile în care acestea, de fapt, nu există. De exemplu, la cuvintele care încep cu „e”, moldovenii adaugă vocala „i” și astfel avem cuvinte de genul „ieuropean” în loc de european sau „elev” devine „ielev”. De asemenea, înghit vocale din cuvintele în care vocalele sunt foarte importante, cum ar fi cuvântul „subiect”, care în limba română-moldovenească se aude „subect”.

„Accentul moldovenesc se poate trata în câteva luni”

- Există vreo diferență între cursanții din R. Moldova și cei din România?
- Da, cei din România sunt un pic mai leneși față de cei din R. Moldova. (râde) Cursanții din România, în principiu, vin la orele de dicție, pentru că vorbesc foarte repezit și nu deschid gura atunci când vorbesc, dintr-o lene de a pronunța cuvântul până la capăt. Iar atunci când ajung în postura în care trebuie să conducă o companie, trebuie să apară la radio sau la televizor, își dau seama că vorbirea lor nu este exact ceea ce trebuie și vin la cursurile de dicție pentru a se cizela. Pe când, pentru cursanții din R. Moldova, faptul că majoritatea sunt și vorbitori de limbă rusă adaugă o dificultate în vorbirea limbii române în mod clar și corect. Deoarece cele două limbi câteodată se contopesc și de foarte multe ori preferi să alegi varianta cuvântului mai scurt din limba rusă sau o variantă intermediară. În condițiile acestea, cei din R. Moldova vor doar să scape de accentul moldovenesc atunci când fac aceste cursuri și sunt mai ambițioși. Adică, trag mai tare de ei și, din punctul meu de vedere, au performanțe mult mai vizibile și mult mai rapide, decât cei din România. Nu zic că în România sunt numai leneși, spun doar că majoritatea vin doar pentru că le este lene să vorbească corect.

- Astfel, e posibil ca românii din R. Moldova să scape de influența limbii ruse și să vorbească o română corectă?
- S-a întâmplat de mai multe ori să am studenți din R. Moldova, care să ajungă să vorbească exact ca un român din România, fără ca măcar să-ți dai seama că ar fi trecut vreodată pe la Chișinău, pentru că și-au dorit foarte tare să vorbească corect, clar și fără accent.

- În cât timp ne putem trata de accentul moldovenesc?
- Această chestiune se poate rezolva în câteva luni de pregătire și exerciții de dicție. Și, evident, cu ajutorul ambiției de a face exerciții măcar o jumătate de oră pe zi.

- Un moldovean poate scăpa de acest accent, dacă trăiește câțiva ani buni la București, dar fără a face exerciții de dicție?

- Evident că vorbirea sa se va ameliora, pentru că va începe să comunice precum oamenii din jurul său, dar cu siguranță acel accent nu va dispărea, pentru că el nu știe exact ce să facă. Noi avem foarte mulți studenți în București veniți chiar din Chișinău, oameni care s-au mutat aici, și-au deschis businessuri sau vin să facă școli de radio și televiziune și își doresc foarte tare să fie cât mai repede integrați în societate, în așa fel încât să nu se observe că au venit din R. Moldova.



„Modul în care vorbesc oamenii acasă este prea puțin important”

- Totuși, de ce se face această diferență între ei și cei din România?
- Pentru că moldovenii vorbesc cu accent. Exact așa cum se face diferența între oamenii care vin din Ardeal la București sau oamenii care vin din Moldova în Ardeal, sau cei care vin din Banat în Muntenia. Am spus întotdeauna că, atunci când hotărăști să te muți în altă zonă, ar trebui să-ți lași acasă accentul și să vorbești cât se poate de corect din punct de vedere literar, pentru că este cel mai simplu mod prin care te poți integra în societatea în care tocmai te-ai mutat.

- În opinia dvs., este o rușine să vorbim cu accent moldovenesc, ardelenesc, muntenesc etc.?

- Cu siguranță, nu e este o rușine, dar dacă lucrezi în radio sau în televiziune, frumos ar fi să vorbești limba română curată. Deoarece, atunci ești un exemplu pentru ceilalți și dacă îți dorești ca limba română să rămână curată, așa cum este în manuale și așa cum este reglementată de Academia Română, ar trebui să faci un efort și să vorbești în felul acesta. Modul în care vorbesc oamenii acasă este prea puțin important, dar în momentul în care ești un vorbitor de performanță, care are apariții la radio sau la televizor și ești mai vizibil decât o persoană obișnuită, din punctul meu de vedere ar trebui să vorbești o limbă română mai corectă sau cel puțin să te strădui să faci asta.

„Am ascultat foarte mult timp „Zdob și Zdub”

- În același timp, o parte din publicul român atrage atenția asupra unei așa-zise invazii a artiștilor moldoveni care s-au lansat în ultimii ani pe piața muzicală din România și consideră că succesul acestora s-ar datora accentului moldovenesc. Ce părere aveți despre acest fenomen?
- Dacă ne referim, de exemplu, la Carla’s Dreams, există probabil un segment care se simte mai familiar cu acest gen de muzică. Însă cred că aici depinde foarte tare de gusturi. Nu pot să zic că, dacă o formație moldovenească a avut un mare succes, aceasta se datorează neapărat accentului. De exemplu, eu am ascultat foarte mult timp o formație din R. Moldova, care se numește „Zdob și Zdub” și a avut un succes fenomenal și niște concerte extraordinare în România. Ei au cântat cu același accent moldovenesc o muzică combinată între rock și folclor. Dar, din punctul meu de vedere, aici este o chestiune de gen muzical. Mie îmi plăcea genul muzical și felul în care formația a reușit să îmbine rockul cu acest folclor și cu acel accent moldovenesc. Însă, în acest caz, vorbim de o manifestare artistică și tu știi că te duci și asculți sau participi la un concert care este finit. Asta nu înseamnă că mi-ar plăcea să vorbesc sau să se vorbească în jurul meu zi de zi, 24 de ore din 24, în felul acela.

- Într-adevăr, deși românii de dincolo de Prut ascultă cu plăcere artiștii care cântă cu accent moldovenesc, ei se indignează atunci când acești interpreți vorbesc în emisiuni cu același accent...
- Teoretic n-ar trebui să se întâmple așa ceva, pentru că, dacă tu chemi la un interviu un artist, care cântă un anume gen de muzică cu accent moldovenesc, înseamnă că l-ai chemat pentru că muzica lui a produs ceva. Și atunci nu-l taxezi pentru că vorbește cu accent moldovenesc atâta vreme cât vine din zona aceea. Este ca și cum ai taxa un artist francez că vorbește franțuzit în momentul în care dă un interviu. Este logic că va avea accentul de acasă.

Diferența dintre manualele de dicție pentru adulți și copii

- Ați lansat trei manuale de dicție, unul pentru adulți și alte două pentru copii. De unde v-a venit această idee și care este diferența dintre ele?
- Într-adevăr, avem primul manual de dicție pentru copii, care se numește „Străfurnica și prietenii săi” și a fost lansat în anul 2015. Acesta a fost urmat, în anul 2016, de o a doua carte, „Străfurnica în căutarea Atlantidei”. Și, evident, mai există o carte de dicție pentru adulți, „Șase sași în șase saci”. Inițial, am făcut manualul de dicție pentru adulți, apoi mi s-a spus că textele de acolo sunt prea complicate pentru copii și atunci am conceput primul manual pentru ei. În manualul de dicție pentru adulți, textele nu au sens, nu conțin un mesaj din punct de vedere beletristic, dar sunt concepute astfel încât să facă cititorul să exerseze un anume sunet în anumite contexte. Pe când prima carte pentru copii este făcută sub formă de povești, iar a doua este un roman de aventură. În așa fel, încât copilul să studieze dicția având impresia că citește o poveste sau un roman de aventură. Am făcut această alegere, pentru că e foarte greu să-i explici unui copil motivele din care-i dai să citească un text de trei pagini, care nu are un sens. De aceea a fost cu mult mai complicat să facem aceste cărți pentru copii.

- La finalul cărții „Străfurnica în căutarea Atlantidei” ați promis o a treia carte pentru copii. Când va fi lansată aceasta sau ne așteaptă un nou manual de dicție și pentru adulți?
- A doua carte pentru adulți e posibil să o lansăm la finalul acestui an. Iar pentru copii am reușit să scriem cea de a doua carte, deoarece, pur și simplu, în momentul în care s-a lansat prima a fost o cerere foarte mare. Toată lumea spunea că este extraordinară și ar vrea și volumul doi, ceea ce a coincis cu o inspirație foarte puternică și de aceea am reușit să o termin foarte repede. În schimb, la al treilea manual pentru copii stau deja de doi ani, deoarece este mai mult de gândit acolo. Am scris pasaje, pe care le-am șters mai apoi, fiindcă pentru copii trebuie să creez texte foarte interesante, care, în același timp, să le educe vorbirea. Degeaba eu scriu o poveste extraordinară, dacă ea nu-i pune copilului dificultăți în vorbire, în așa fel încât să putem corecta anumite sunete. Dacă nu se întâmplă așa, va fi doar o simplă carte de povești, dar nu un manual de dicție.

„Cel mai mic cursant avea trei ani”

- Este mai greu să cizelați vorbirea adulților sau a copiilor?
- Este mai greu să lucrezi cu cei mici, pentru că aceștia nu au răbdare să facă tot ce le spui și vor să se joace mai mult. Atunci trebuie să găsești tot felul de artificii și să inventezi tot felul de povești și de jocuri. Pe când un adult înțelege utilitatea cursului și evident că va face exercițiile fără să ceară explicații la fiecare moment și în fiecare minut.

- Ce vârstă a avut cel mai mic participant la cursurile dvs. de dicție?
- Avea trei ani și nu a rezistat mult. Era o fetiță, a venit cu mama ei care și-a dorit foarte tare să o aducă la cursurile de dicție, dar i-am explicat că este foarte mică. Așa că, după două-trei ore, a promis să revină când va face patru ani jumătate. Însă cei mai mici, care au putut rezista, aveau patru sau patru ani și jumătate.

- Cunoașteți vreun profesor de dicție bun din R. Moldova?
- Nu cunosc nici un profesor de dicție veritabil la Chișinău. Am auzit că există și aici niște persoane, care se declară specialiști în dicție, dar am înțeles că aceștia copiază cu multă neîndemânare metodele mele de predare.

„Am instruit și un preot din Germania, și 60 de pastori”

- În afară de jurnaliști, care e lesne de înțeles de ce au nevoie de o dicție foarte bună, ce alte profesii aveau oamenii cărora le-ați cizelat vorbirea atât în R. Moldova, cât și în România?
- Aici am venit să facem treninguri pentru jurnaliștii de radio și de televiziune. Însă am avut foarte mulți cursanți din R. Moldova, pe care i-am învățat și aici, dar și în România: studenți și elevi, care-și doresc să facă performanță în momentul în care ajung la facultate, și foarte mulți manageri care au dorit să se perfecționeze pentru a fi capabili să comunice foarte bine în limba română. Din România, am avut cursuri și cu preoți, unul dintre care este cleric român, stabilit în Germania. El a venit în România, în vacanța de Crăciun, pentru aceste ore de dicție. Am instruit și 60 de pastori. De asemenea am avut cursuri cu sportivi, care au terminat de jucat fotbal, de exemplu, iar acum au devenit comentatori sportivi. Am avut cursuri cu politicieni, cu avocați, cu actori, cu studenți, cu foarte mulți manageri de la companii mari, dar și cu medici care și-au deschis cabinete private, care își doresc să comunice impecabil cu pacienții lor.

- Ce-i învățați pe preoți la cursurile de dicție?

- Primii preoți au venit la cursuri, pentru că, spun ei, după 15-20 de ani de predicat aceleași versete, singuri nu mai înțeleg ce vorbesc, darămite credincioșii care vin să-i asculte. Ei și-au dat seama de acest lucru și m-au rugat să-i ajut să scape de aceste automatisme, pe care și le-au făcut în timp, și să revenim la o vorbire normală. Spunând mereu aceleași texte, preoții au ajuns să facă prescurtări atât de dese, încât practic au modificat textele inițiale și le spun atât de repede, încât nu se mai înțelege. În principiu, îi învăț să rearticuleze cuvintele firesc, ci nu în modul automatizat pe care și l-au creat în ani de zile.

Politicienii fac cursuri de dicție pentru a accede la funcțiile dorite

- Dar politicienii ce așteptări au de la aceste cursuri?
- Politicienii își doresc să aibă un discurs convingător atunci când apar la radio sau la televizor, să poată să țină piept unui oponent, să se poată menține pe poziții mai ales într-o dezbatere televizată. În general, ei își doresc un discurs cât mai bun, în așa fel încât să poată accede la funcția pe care și-o doresc în viitor atât în cadrul partidului, cât și în cadrul instituțiilor statului.

- Și, până la urmă, cursanții dvs. au reușit în cariera politică?
- Da, s-au întâmplat aceste lucruri. Pot să vă spun că unii dintre ei au fost chiar perseverenți și nu au așteptat ca schimbarea să vină peste noapte, dar au venit la cursurile de dicție timp de șase luni, uneori chiar și un an. Însă diferența dintre cum erau și cum vorbesc după aceea este una uriașă. Mai mult decât atât, cei mai mulți dintre ei mi-au spus că au câștigat ceea ce și-au dorit, adică primăria, alegerile etc.

„O persoană cu dicție bună va fi preferată atât de angajator, cât și de prieteni”

- În opinia dvs. cât de importantă este dicția în celelalte domenii de activitate?
- Având în vedere că noi nu am ajuns să vorbim doar prin mesaje și rețele sociale, adică totuși comunicarea a rămas eminamente verbală și paraverbală, cred că în toate meseriile este nevoie de o dicție bună. Persoana, care are o dicție bună, va fi considerată de cei din exterior net superioară unei persoane cu aceeași pregătire, dar cu o dicție mai proastă. Fiindcă persoana cu o dicție bună va putea să expună ideile mult mai clar, mai concis și mai coerent, adică va putea să vândă mai bine ceea ce gândește, ceea ce dorește să facă și evident va fi preferată atât de angajator, cât și de prieteni.

- Suntem în Anul Centenarului, când problematica Reunirii a devenit mai actuală ca niciodată. Credeți că este posibilă Unirea R. Moldova cu România?
- Nu pot să răspund la această întrebare. Există, evident, o probabilitate să se unească România cu R. Moldova, căci până la urmă sunt țări similare, dar nu pot să spun dacă se vor uni sau nu. Pentru că sunt niște contexte politice și până la urmă vorbim despre politica internațională, pe care eu nu o cunosc.

„Nu există o diferență de mentalitate între români și moldoveni”

- La ce vă referiți când spuneți că România și R. Moldova sunt similare?
- La faptul că vorbim aceeași limbă, avem aceleași obiceiuri și până la urmă chiar mentalitatea este aceeași, adică nu poți să spui că este o diferență de mentalitate între români și moldoveni. Da, există diferențe doar din punct de vedere geografic, că unii suntem pe o parte a Prutului, iar alții pe cealaltă, dar altfel de diferențe nu văd. Adică, nu suntem unii negri și alții albi.

- Dacă v-ați întâlni cu președintele R. Moldova, Igor Dodon, care a declarat, în repetate rânduri, că suntem diferiți și vorbim o limbă diferită, ce argumente i-ați aduce că nu are dreptate?
- I-aș spune că în zona Moldovei din România se vorbește cu un accent asemănător cu cel de aici. Atât moldovenii din România, cât și cei din R. Moldova, transformă prepoziția „pe” în prepoziția „pi”, de aceea auzim „merg pi drum”, în loc de „merg pe drum” și așa mai departe. Așadar, nu este vorba despre o limbă, ci despre un grai moldovenesc, adică despre un fel regional de a vorbi, lucru pe care ar trebui să-l înțeleagă toată lumea, inclusiv președintele.

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus