Timpul.md

Istorie 23 Decembrie 2012 | 10:43

Chișinăul pe care n-o să-l vedem niciodată

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost nu numai un credincios slujitor al altarului, dar şi un mare om de stat.

Prin contribuţia lui directă, târgul de odinioară al Chişinăului a fost ales drept capitală a Basarabiei, având la acea vreme concurenţi mult mai evoluaţi edilitar: Dubăsarii în care existase deja o administraţie temporară, Orheiul care fusese un centru al provinciei dintre Prut şi Nistru, precum și Benderul care, fiind situat chiar pe malul Nistrului, avea şi cetate.

Tot el a fost figura decisivă când prin mâna inginerului hotarnic M. Ozmidov a indicat pe harta Chişinăului locul exact unde trebuie să fie situată Mitropolia, Catedrala oraşului, Grădina Publică şi, desigur, Piaţa mare, ori cum i se zicea în acele vremuri marcate de războaie şi de venerare a militarilor - Platz-paradul.

Prin contribuţia unui călugăr-arhitect, Ioanichie, descoperit de mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni la Constantinopol, chiar în centrul acelei pieţe mai mult imaginare, a fost edificată în scurtă vreme o clădire impunătoare, în care s-a şi instalat administraţia mitropolitană.

Mai târziu, în spatele ei au fost ridicate clădirile Seminarului Teologic, iar în 1911 în partea dinspre str. Puşkin a fost înălţată o clădire de toată frumuseţea - Sala Eparhială.

Şi Mitropolia, şi Sala Eparhială, care era cea mai bună sală de concert din Chişinău, având o acustică aproape perfectă, au fost utilizate până în luna iulie 1941, când comandoul condus de căpitanul NKVD I. A. Muhin le-a aruncat în aer.

Ordinul lui Stalin era dur: „Duşmanul trebuie să moştenească doar pământ pârjolit!”.

Clădirea Mitropoliei n-a mai putut fi reparată şi ruinele ei au stat în centrul Chişinăului până la începutul anilor ʼ60 ai sec. XX.

În anul 1946, marele arhitect Alexei Şciusev, fiind originar din Chişinău, a fost invitat să se ocupe de refacerea oraşului care avea centrul în ruine. Dânsul vine cu ideea de a amplasa pe locul fostei clădiri a Mitropoliei Casa Guvernului.

El avea experienţa amenajării unor asemenea edificii. Spre exemplu, dacă Kievul de astăzi se laudă cu bulevardul Kreşceatik, apoi trebuie să nu uităm că el a fost proiectat de acelaşi Alexei Şciusev, care este unul dintre puţinii arhitecţi din lume care are în palmaresul său o colecţie de cca 200 de proiecte devenite realitate. Apropo, chiar şi mausoleul lui V. I. Lenin din Piaţa Roşie a Moscovei este tot opera lui.

Guvernul RSS Moldoveneşti pe atunci îşi avea sediul în clădirea fostului azil al contesei Veazemski, de pe str. Livezilor (azi, Mateevici), unde astăzi se află blocul central al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Se dorea construirea unei clădiri care ar corespunde prestigiului pe care trebuia să-l aibă acest organ de stat. Şi în 1947 Alexei Şciusev, secundat de o echipă de arhitecţi tineri, propune un proiect al Casei Guvernului.

Era o clădire monumentală care în partea ei centrală părea a fi o replică a catedralei, centrată pe axa Porţilor Sfinte şi a Catedralei. Având doar două nivele, ea se încadra perfect în imaginea de atunci a Chişinăului.

Piaţa din faţa clădirii era mare, adaptată pentru manifestările de masă care erau la modă în acea vreme. De obicei, la 1 mai şi la 7 noiembrie, în fiecare an, aveau loc mari demonstraţii cu participarea masivă a locuitorilor, pregătiţi special pentru asemenea acţiuni. În piaţa în care în luna mai 1914 fusese dezvelit monumentul împăratului Alexandru I, demolat în 1918, iar în 1938, în acelaşi loc, fusese dezvelit monumentul regelui Ferdinand I, evacuat în iunie 1940, A. Șciusev a amplasat două monumente - V. I. Lenin şi I. Stalin. Cele două monumente erau şi un fel de permis pentru acceptarea proiectului, acesta fiind spiritul epocii.

Spaţiul din jurul Porţilor Sfinte la fel a fost legat de piaţă, creând un for public impunător, amintind de tradiţiile arhitecturii clasice romane.
Dar proiectul n-a fost acceptat, deoarece deciziile le luau pe atunci şefii partidului comunist al URSS. Din considerente de economie a mijloacelor ori pur şi simplu din invidie de a nu crea la Chişinău un asemenea ansamblu arhitectonic de toată frumuseţea care ar fi concurat cu alte capitale ale republicilor unionale, proiectul a fost rebutat. Deşi legătura lui era firească cu estetica Chişinăului, căci arhitectul preocupat de restaurarea capitalei a făcut tot posibilul ca să păstreze oraşul din amintire. Chiar atunci când a purces la lărgirea străzilor, la construirea unor case noi, autorul proiectului ţinea cont de un nivel firesc al clădirilor, care să nu devină presant pentru pietoni şi locuitorii urbei. Undeva în memoria lui persista amintirea unui oraş patriarhal, dar şi teama de puternicele seisme care pot veni din zona Vrancei. Chişinăul suportase, în noiembrie 1940, un cutremur distrugător.

După lungi perioade de indecizie, abia în 1964 a fost edificată Casa Guvernului, după proiectul lui S. Fidlin, în cheia modernă a acelor vremi - adică din sticlă şi beton. Clădirea a venit ca o replică la proiectul lui A. Şciusev, un fel de antiproiect. Dacă acesta concepuse Casa Guvernului în formă de П („pe” rusesc), o clădire care parcă îmbrăţişează Piaţa Marii Adunări Naţionale de astăzi, apoi S. Fidlin a inversat litera aducând partea centrală a edificiului chiar la marginea pieţei.

Cu atât mai mult că stilistic clădirea nu se leagă cu niciun alt edificiu din preajmă. Ea e privită ca un corp străin în centrul unor clădiri din altă epocă, chiar din alt secol.

Poate că factorii de decizie de atunci, impulsionaţi de dezgheţul hruşciovist, au vrut să demonstreze prin acest proiect o descătuşare arhitecturală, o modernizare rapidă a Chişinăului, un alt nivel al posibilităţilor tehnologice, dar, în linii mari, ei au marcat două concepte estetice. De acum încolo, capitala Moldovei trebuia să se rupă de la tradiţie, de la trecutul său istoric. Căci acesta este mesajul arhitectural pe care ei l-au formulat. Mesaj care se pare că este multiplicat fără nicio schimbare în clădirile care se înalţă astăzi în oraşul nostru.

Pe când s-ar cuveni să regretăm amarnic că de fiecare dată suntem nevoiţi să începem lucrurile din pagină nouă. Cât de frumos ar fi fost astăzi să putem admira vechea clădire a Mitropoliei, cu cele două turnuri ale capelelor situate pe lateral şi impunătoarea intrare centrală. Să vedem, precum odinioară, duminica şi în zilele marilor sărbători creştine, călcând pe covorul roşu mitropolitul trecând prin Porţile Sfinte şi mergând la Catedrală pentru a participa la serviciul divin.

Sau în aceeaşi ordine de idei. Dacă s-ar fi realizat proiectul lui Alexei Şciusev, Republica Moldova de astăzi ar fi avut o Casă a guvernului de invidiat, iar Chişinăul un centru istoric de toată frumuseţea.

Dar aşa, nu ne rămâne decât să regretăm că a existat un Chişinău pe care n-o să-l mai vedem niciodată…

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus