Cine a fost Ioan Lupaş, autorul cărţii “Istoria Unirii Românilor”, apărută în anul 1937
În “Cuvântul despre urzirea acestei cărţi”, autorul menţionează: “prin scrisoarea din ziua de 4 Maiu 1934, cu nr.1118, Direcţia Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol” îmi împărtăşise că are de gând să tipărească o carte “Despre Unirea Românilor”, adăugând că “Majestatea Sa Regele şi-a exprimat dorinţa ca ea să fie scrisă de mine. Dorinţa regală a fost înţeleasă, după cuvinţă, ca o poruncă ce se cere neapărat împlinită”
Astfel, după numai trei ani, cartea avea să vadă lumina tipaului, la Cluj.
Ioan Lupaş s-a născut în Sălişte, la 9 august 1880. A fost fiul lui Toma şi Maria, născută Popa. Tatăl său a fost oier, având peste trei sute de oi, ceea ce îi conferea o oarecare bunăstare. Ioan a avut un frate mai mare. S-a căsătorit cu Ana, cu care a avut un fiu şi două fiice. A urmat cursurile şcolii primare ortodoxe din satul natal între anii 1886-1890. A învăţat apoi la Liceul maghiar din Sibiu , între anii 1892-1899 (după alte surse a început studiile aici în anul 1890), unde a fost coleg cu Octavian Goga. Când Goga a fost eliminat din liceu, în anul 1899, datorită faptului că intrase în conflict cu un profesor care îi jignea pe elevii români şi s-a mutat la gimnaziul din Braşov, azi Liceul "Andrei Şaguna", Lupaş a plecat şi el la aceeaşi instituţie de învăţământ, pe care a absolvit-o în anul 1900. Aici l-a avut profesor de istorie pe Vasile Goldiş.
Cursurile universitare le-a făcut la Universitatea din Budapesta, Facultatea de Litere şi Filosofie, între anii 1900-1904. A luat doctoratul în anul 1904, magna cum laudae, teza de doctorat fiind intitulată "Biserica ortodoxă română din Transilvania şi unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea". Între 1904-1905 a urmat o specializare în istorie la Universitatea din Berlin, fiind bursier al Societăţii "Transilvania". În 1905 a efectuat o călătorie de studii în Italia. În timpul acestor studii s-a înscris în Partidul Naţional Român.
S-a întors ulterior la Sibiu, unde a funcţionat la Institutul Teologic, între anii 1905-1909 ca profesor de istorie bisericească. A urmat şi cursurile seminarului, devenind astfel preot. Pentru că a susţinut învăţământul românesc în Transilvania, a fost avertizat dur de legislaţia maghiară a timpului. Intrat în conflict cu autorităţile, el a fost nevoit să părăsească Sibiul şi să se stabilească la Sălişte, unde a profesat ca protopop, până în anul 1919.
De menţionat faptul că, în anul 1907, a fost condamnat de autorităţile ungare de la Cluj pentru că scrisese în revista "Ţara noastră" din Sibiu un articol favorabil ţăranilor din România care s-au răsculat în acel an. Fiind susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi închis în lagărul de la Sopron, Ungaria, unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta.
A participat ca delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind ales membru în Marele Sfat Naţional. Între 1918-1920 a fost secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiunii Publice din Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Între anii 1919-1944 a fost profesor de istorie la Universitatea din Cluj-Napoca.
În anul 1920 a fondat, împreună cu Alexandru Lapedatu, Institutul de Istorie Naţională din Cluj. În perioada 1926-1927 a fost ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Nemulţumit de fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache, a trecut în anul 1927 în rândurile Partidului Poporului, condus de Alexandru Averescu.
În anul 1932 a făcut parte dintre membrii fondatori ai Partidului Naţional Agrar, condus de Octavian Goga. După ce în 1935 acest partid a fuzionat cu Liga Apărării Naţional Creştine, a devenit membru de seamă al Partidului Naţional-Creştin.
Între anii 1932-1935 a fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române. Între 1937-1938 a fost ministru al Cultelor şi Artelor. A fost deputat în mai multe legislaturi. A scris mai multe zeci de cărţi de istorie a bisericii şi de istorie, precum şi aproape o mie de articole cu subiect istoric publicate în mai multe reviste româneşti de prestigiu.
În noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat de autorităţile comuniste din România şi închis la Sighetul Marmaţiei. A fost eliberat din închisoare la 5 mai 1955. A murit la 3 iulie 1967 la Bucureşti şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Ioan POPESCU
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!