Actualitate

Cine iubeşte Republica Moldova?

O televiziune de la Chişinău a lansat un imn haios în care vedetele postului se chinuie să-i spună Moldovei că o… iubesc. Se chinuie la propriu, oamenii tot încearcă, tot încearcă şi nu le iese decât într-un final fâstâcit. Clipul este foarte haios, dar sub hazul de suprafaţă poţi simţi o mâhnire adâncă, un haz de necaz altfel spus care pleacă tocmai de la situaţia în sine: de ce le-ar fi atât de greu unor oameni să-şi iubească ţara sau măcar să recunoască în public că o iubesc? Adevărul este că societatea moldovenească rămâne profund fracturată pe linii identitare de bază: cine suntem noi? Unii răspund români (mult mai puţini decât ne place nouă la Bucureşti să credem).

Alţii răspund moldoveni, orice ar însemna asta. Alţii sunt pur şi simplu rusofoni şi nici măcar nu se preocupă de subiect, trăiesc cu spiritul mai degrabă în Rusia decât într-o ţară aflată la sute de kilometri de frontiera rusească (când am fost în Transnistria, cineva de acolo ne povestea că transnistrenii aud veşti despre ce se întâmplă la Chişinău doar când se întâmplă ceva foarte grav şi subiectul intră în ştirile televiziunilor de la Moscova). Ce-i uneşte pe aceşti oameni? Adevărul e că foarte puţine. Voronin a încercat să-i unească prin antiromânism. Curentul numit la Chişinău "statalist" – proiectul de a crea cetăţeni loiali statului Republica Moldova – a vrut să definească moldovenismul ca antiromânism. Nu a reuşit decât parţial. Voronin a pierdut puterea şi forma sa moldovenism este în declin. Asta nu înseamnă că pro-românismul înfloreşte. Asta este o eroare mereu prezentă la Bucureşti: considerăm că acolo sunt două curente: pro-Rusia şi pro-România. E prea simplistă imaginea asta. Interesant este că în ultimii ani, se încheagă o formă de moldovenism care nu e opusă românismului, dar nici nu se confundă cu acesta.

"Cristian, noi suntem moldoveni, adică români, să terminăm cu prostiile astea, moldovenii sunt români în mod clar. Dar asta nu înseamnă că vrem să ne unim cu România, ne-am obişnuit să avem ţara noastră". Asta îmi spunea recent la Chişinău un om simpatic şi mai degrabă plictisit de toate discuţiile despre identitate. Acest gen de moldovenism începe să fie dominant la nivel de discurs public, cred că Vlad Filat şi partidul său îl exprimă cel mai bine. Este un moldovenism europenist care caută să apropie R. Moldova de Uniunea Europeană, iar România este un aliat şi o poartă spre UE, fără a mai fi Ţara-Mamă. "Ne-am obişnuit să avem ţara noastră" îmi pare fraza cheie. Republica Moldova este mai mult o obişnuinţă decât un proiect. Avem o ţară, nu trebuie să o iubim, dar ne-am obişnuit cu ea – cam asta este logica. Sunt oameni, ca amicul meu care mi-a spus asta, care s-au săturat să răspundă la întrebarea: cine suntem noi? Nu pentru că nu ar fi relevantă, ci pentru că pur şi simplu nu duce nicăieri. Este motivul pentru care evit sistematic discuţiile identitare când merg la Chişinău. Poţi lucra minunat cu moldovenii pe proiecte concrete, câtă vreme nu îi sâcâi cu discuţii despre cine sunt ei.

Citesc acum răspunsurile la o serie de interviuri cu moldoveni care au obţinut sau sunt pe cale să obţină cetăţenia română. Lucrăm la un raport pe această temă pentru Fundaţia Soros, raport care este programat să iasă în septembrie. Colegele mele Claudia Silaghi, Alexandra Toderiţă şi Lina Vdovii au făcut interviuri de profunzime cu aceşti oameni, care au descris procesul de redobândire a cetăţeniei aşa cum se vede de la firul ierbii, din perspectiva lor. I-am întrebat şi care au fost motivele pentru care s-au înhămat la acest proces birocratic.

Mulţumesc Fundaţiei Soros pentru că mi-a permis să reproduc aici o parte mică din răspunsurile obţinute în cadrul cercetării. În mod previzibil, mulţi dintre ei doresc să poată munci în România sau să poată călători, au motive pur pragmatice. O contabilă de 65 de ani ne spune: "Ei şi ce dacă am 65 de ani? Dacă primesc paşaportul, poate mă duc şi eu să văd Italia, să văd ţările europene, poate oi lucra vreo lună-două, că eu sunt harnică tare, pot să ud grădina, pot să prăşesc, pot să îngrijesc un bolnav, orice. Nu-s pretenţioasă deloc". O altă femeie în vârstă: "Motivul cel mai important a fost faptul că băiatul meu trebuia să plece în Europa la muncă, iar eu, ca să nu-l aştept pe el să vină, am decis să aplic şi eu pentru redobândirea cetăţeniei. Acum e simplu, de fiecare dată când mi se face dor, o dată pe an, eu pot pleca lejer şi nu am nici o problemă, mă duc să îmi văd băieţii şi nepoţii". 

Sursa: Romanialibera.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *