Cine suntem

„Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie” (Simion Mehedinţi). Cugetul românesc din secolul al XVI-lea, cristalizat în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, ne arată dimensiunea întru totul creştină a fiinţei româneşti. De la ţăranul român la Domnitor, ţara era o Biserică vie. Traseul iniţiatic, treptele desăvârşirii sunt descoperite de către Neagoe Basarab fiului său cu un fior de Pateric. Prin el, Omul Răsăritean îşi consolida biserica fiinţei sale în faţa istoriei. De partea cealaltă, omul apusean îşi exersa demult automântuirea.

De aceea, deşi contemporane, între Il Principe, lucrarea lui Nicollò Machiavelli, şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie se ridică o prăpastie de netrecut.

„Că mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că este departe de Dumnezeu.” În aceste cuvinte ale lui Neagoe Basarab se află portretul esenţei creştine a neamului românesc.

Comentând acest paragraf în lucrarea Pagini despre neamul românesc, Constantin Noica defineşte conştiinţa românească a secolului al XVI-lea ca având o dimensiune anistorică. Tocmai această dimensiune, cred eu, a făcut creştinismul să dăinuiască în istorie. Rupându-se de gravitaţia contingentului, paradoxal, creştinismul s-a manifestat ca atitudine fiinţială în orice împrejurare nefericită a acestui neam. A avut ceea ce putem numi, o dăinuire participativă, definindu-se nu numai ca tradiţie, ci şi ca atitudine concretă în faţa vieţii. Mergând pe urma comentariilor filosofului Constantin Noica, constatăm că tăcerea, ca atitudine care opreşte mersul lumii, face parte din repertoriul tuturor tehnicilor spirituale, religioase sau filosofice. Cuvântul este suspendat şi, ca urmare, tăcerea capătă dimensiune de asceză. Numai că aici ruptura între creştinism şi celelalte spiritualităţi este mare. Dacă la cele din urmă tăcerea face loc spiritului să vorbească, este o propedeutică, nu acelaşi lucru se-ntâmplă în sufletul creştin.

În faţa tăcerii, conştiinţa creştină e cuprinsă de umilinţă şi plângere, iar treptele identificării neputinţei noastre cresc prin frică – frica omului singur, fără Dumnezeu –, iar această frică aduce smerenia. Şi numai de pe pragul smereniei omul face socoteala de cele ce vor să fie, iar această socoteală, comentează mai departe Constantin Noica, face dragostea. Numai că dragostea, aici, este limbajul sufletesc. Este alt limbaj decât cel obişnuit. Este canalul de comunicare cu îngerii. Dragostea este un limbaj, cum ar spune Dionisie Areopagitul, deasupra firii. Iar acest dar pe care ţi-l face Dumnezeu necesită parcurgerea, conştientizarea şi pătimirea personală a întregului drum, şi, când omul vorbeşte cu îngerii, atunci pricepe că nu este departe de Dumnezeu.

Aproape tot acest traseu l-au făcut întocmai martirii puşcăriilor comuniste. Căci, şi pentru ei, a fost la început tăcerea. Tăcerea unei Românii în care ei au crezut, pentru care au luptat, pentru care s-au jertfit şi s-au rugat. Tăcerea unui popor pe care l-au iubit şi pentru care s-au crucificat. A urmat apoi tăcerea impusă forţat celor dragi. Tăcerea şi spaima mamei, care nu ştia dacă îşi va mai revedea vreodată fiul sau fata. Tăcerea cruntă a copilului, care nu ştie dacă îşi va mai revedea părinţii. Tăcerea soţiei sau a soţului, tăcerea iubitului sau a iubitei. Tăceri, mii de tăceri, în ore, zile, ani, zeci de ani. O Românie creştină, frumoasă şi cinstită, ferecată în tăcere. Inima ţării, îngropată în tăcerea puşcăriilor. Dar bătăile ei le auzea Dumnezeu.

Vin apoi umilinţa şi plângerea. Umilinţa din partea semenului lui, omul, devenit între timp ne-om. Umilinţa din partea fratelui lui, românul, devenit între timp ne-român. Şi apoi plângerea, acea plângere cu disperare, acea plângere dincolo de fire, care a secat lacrimile. Dar Dumnezeu vedea şi le-a făcut din ochi icoane. Şi frică; frica înnebunitoare de orele de anchetă, de acuze mincinoase şi calomnii, de turnătoriile celor care cădeau disperaţi, de bătăile şi torturile cumplite. Nu, aici nu mai era frica de omul căzut; şi abia atunci Dumnezeu şi-a deschis braţele şi i-a primit ca pe nişte copii.

Acolo, cei care au ajuns acolo, în braţele Tatălui, au putut învăţa dragostea cea adevărată de Dumnezeu şi aşa s-au însfinţit cei ce au crezut, puşi fiind în lanţuri, cei ce-au crezut, batjocoriţi fiind în credinţa lor, cei care, în singurătatea celulei lor, au crezut în ceea ce o lume întreagă nu mai credea sau era ispitită să nu mai creadă. Acolo, în braţele lui Dumnezeu, au învăţat limbajul îngerilor. Şi astfel, într-o noapte, cuvintele durerii lor au trecut nevăzute printre zidurile reci, printre zăbrele, şi s-au întrupat pe nesimţite în inimile noastre, fără de veste, ca noi să-i pomenim şi să-i purtăm – cruci vii – în inima noastră:

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
şi-n cântecul pe care şi-l
vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi.
Radu Gyr

După atâta pătimire, poporul acesta are o tristeţe hristică. Căci tristeţea hristică nu e deznădejde, este doar suspinul lui Dumnezeu privind către omul căzut.

Statutul fiinţial al românului ca tristeţe ontologică nu-l paralizează pe acesta în credinţa sa, ci din contră, paradoxal, îl întăreşte. Căci adevărata nădejde creştină nu înseamnă suspendarea necazului prin aşteptarea optimistă, ci folosirea acesteia, a suferinţei, ca poartă ce-l duce spre pragul mântuirii. Felul acesta de a fi al românului adevărat a spart zidurile închisorilor comuniste, a spulberat piatra uitării ce se aşezase pe memoria cinstită a acestui neam.

Creştinismul omului românesc s-a născut dintr-o lumină aparte. Omenia, ca dar strămoşesc al acestui neam, a fost aeroportul pe care a aterizat lin credinţa creştină şi din această îmbinare de rai şi de înger al lui Dumnezeu s-a născut Grădina Maicii Domnului, numită România. Peste ea a căzut necruţător, nedrept şi barbar, istoria, iar dincolo de istorie, cu mult în afara ei, comunismul.

Acest comunism este rana neînchisă a poporului român.
– Părinte Atanasie, care a mai fost sensul vieţii în puşcărie?
– Să învăţăm să murim, Dan Puric.

În întâlnirea – celebră – dintre zidurile Mănăstirii Royaumont, între creatorul gramaticii generative, Noam Chomsky, şi cel al psihologiei şi epistemologiei genetice, Jean Piaget, organizatorul conferinţei pentru o „Nouă ştiinţă a omului”, filosoful Jacques Monod, îşi punea întrebarea: Ce face omul să fie om?

Altfel a sunat această întrebare între zidurile puşcăriilor comuniste din România: Ce face omul să devină neom? şi, deopotrivă: Ce face omul să devină sfânt?

„Arta eliberează omul din fiară, nu fiara din om”, spunea părintele Dumitru Stăniloae. Comunismul a făcut invers; ba, chiar mai mult: a mers dincolo de limitele naturii, căci fiara nu ucide de dragul de a ucide. „Eu nu pot să mă duc la Biserică”, spunea, firesc, un fost torţionar, devenit între timp un simplu pensionar paşnic. „Nu mă duc pentru că pe mine nu mă poate ierta Dumnezeu! N-are cum să mă ierte! Eu omoram zilnic opt sau nouă tineri după ce îi torturam. Ăştia…, Coposu, Ţuţea, sunt nimic pe lângă tinerii şi personalităţile de valoare pe care le-am omorât. Aşa că Dumnezeu n-are cum să mă ierte” (interviu cu torţionarul Ţandără).

Această dublă cădere a omului din omenie şi din umanitate a atacat drept în inimă fondul sufletesc al poporului român.

„Mă întrebam, pentru a nu ştiu câta oară, de ce prigonitorii noştri nu se mulţumeau să ne ia pur şi simplu viaţa, fără să ne supună acestui regim de exterminare lent, imund, inuman. Probabil, se temeau că ne-ar fi fost prea uşor să plecăm aşa, fără nici o tortură, şi ar fi fost, probabil, prea eroică jertfa noastră totală, pură, fără a fi întinată de umiliri josnice, de chinuri diabolice şi de tot arsenalul de degradare inumană la care eram supuşi ceas de ceas. Ca să ne distrugă personalitatea, respectul de sine, şi să ne îngenuncheze în spirit, moartea noastră trebuia administrată lent, picătură cu picătură, rezultatul fiind, sigur, experimentat în Rusia, cu cea mai mare precizie.

Viaţa noastră urma să fie un vagabondaj perpetuu prin închisorile cele mai dure, uitaţi de lume, morţi pentru cei dragi, agonizând în frig, foame, mizerie şi, mai ales, degradare. Sub teroare, într-un regim de exterminare atât de bine pus la punct, coborât mult sub bariera omenescului, iadul nostru era mai infernal decât infernul dantesc, deoarece acolo chinuiţii plăteau infamii reale, şi nu o anumită demnitate morală. Desăvârşită era fapta urii lor” (Aspazia Oţel-Petrescu, Adusu-mi-am aminte).

Parametrii existenţiali ai Omului Răsăritean, ai creştinului ortodox – ai omului ortodox român – nu sunt cei ce se pot aproxima prin conceptele de evoluţie sau involuţie, ci prin cele de desăvârşire şi cădere, dimensiuni care n-au corespondent biologic, depăşind natura în datele ei.

Călăul născut din propriul popor nu este un act de involuţie, ci unul de cădere din mâinile lui Dumnezeu, aşa cum desăvârşirea o asigură numai harul lui Dumnezeu.

Dan Puric

(Preluat din cartea „Cine suntem”)

(Continuare în numărul următor)