Timpul.md

Istorie 3 Ianuarie 2018 | 06:18

Condamnați să moară de foame

Pe 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, care aparțineau statului român la acel moment. Din primele ore după ocupație, au început represiunile împotriva tuturor cetățenilor pe care regimul de ocupație îi considera periculoși pentru URSS, care au culminat cu deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a elitei intelectuale, a administrației române și a fețelor bisericești rămase pe teritoriile ocupate. După câteva zile petrecute în vagoanele pentru vite, bărbații au fost despărțiți de soții și copii, fiind duși în închisorile Gulagului. Femeile și cei mici au fost duși în Siberia sau Kazahstan, pentru a fi folosiți la munci fizice necalificate. Autoritățile sovietice nu au creat condiții pentru ca deportații să fie asigurați cu hrană și, în consecință, a crescut drastic mortalitatea printre aceștia. 

Sistemul de cartele alimentare

În prima săptămână, familiile deportate în Kazahstan intenționat nu au fost asigurate cu hrană. Oamenii erau nevoiți să vândă lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă sau să le schimbe pe mâncare cu localnicii. Apoi a fost introdus sistemul de cartele.

În cazul familiilor, ajunse în Siberia, acest sistem a fost instituit chiar din prima zi. Raţia alimentară pentru o persoană constituia 200 grame de pâine pe zi. Boris Vasiliev își amintea că mamă-sa a primit cinci foi cât jumătate de caiet, împărțite în pătrățele numerotate. Erau atâtea pătrățele câte zile avea luna. La magazin, i-au tăiat un pătrățel din fiecare foaie și biata femeie s-a întors plângând cu bucata de pâine. Mai mult nu le dădeau nimic, doar ceai sau apă fiartă.

Cele 200 de grame de pâine trebuiau răsplătite prin muncă, fiind împărțite doar femeilor care lucrau și îndeplineau norma fixată de autorități. Dacă o mamă se îmbolnăvea sau era epuizată de muncă, ea și copiii săi erau lipsiți, respectiv, de mâncare și mureau.

În primele luni de deportare, familiile își primeau tainul de la prăvăliile improvizate. Cu toate acestea, pâinea nu era adusă cu regularitate, iar calitatea ei era sub orice nivel. Era caldă și crudă, încât o puteai frământa ca s-o coci iarăși. De regulă, o aduceau pe la orele două-trei de noapte și oamenii prindeau rând de cu seară.


150 de grame de pâine pentru doi ari săpați

Primăvara, îndată ce se dezgheța pământul, copiii deportaților ieșeau în câmp, pe terenul unde se cultivaseră cartofi. Răscoleau solul și strângeau cartofi putrezi, pe care îi aduceau acasă şi îi spălau, îi curățau, îi pisau și făceau un fel de „turte” coapte pe plită, nesărate, fără făină. Spre vară, oamenii mâncau ștevii cu tot cu rădăcină, urzică și chiar și lobodă, iar ceva mai târziu ciuperci și zmeură. Mai multe familii s-au salvat, mâncând supe din broaște țestoase. Alții, pentru a supraviețui, omorau pisici și câini, cu care se alimentau. Erau și cazuri când oamenii se umflau de foame și își pierdeau viața.

Foamea, la care au fost supuși deportații, o descrie în memoriile sale și Ecaterina Chele, profesoară din Bălţi. În perioada decembrie 1941 – februarie 1942, scrie ea, au primit jumătate de kilogram de pâine pe zi, dar din iunie li se dădea 200 grame de făină de grâu, dacă îndeplineau norma de trei ari la săpat. Pentru doi ari primeau numai 150 de grame de pâine.

Când a apărut roada anului 1942, cei care lucrau zi și noapte au început să fie hrăniți doar cu jumătate de lipie pe zi. Explicația era simplă - pâinea se duce pentru necesitățile frontului.

„Legea celor 12 spice”

În situația în care toți deportații sufereau de foame, femeile nu reușeau să-și îndeplinească norma de lucru. Astfel, tainul pe care îl primeau nu era complet. Iar din primăvara lui 1942, pâinea era eliberată direct la locul de lucru al femeilor, unde supraveghetorii nu le permiteau să ia nicio bucățică acasă, pentru copii. Uneori, mamele îşi găseau copiii seara morți de foame și frig. De aceea, îi luau pe cei mici cu ele și le dădeau chiar acolo să mănânce, iar apa o beau din canale.

Alteori, femeile își umpleau pe furiș buzunarele cu boabe de cereale de pe câmp, expunându-se unui mare risc. Dacă erau prinse, nimereau sub incidența „Legii celor 12 spice”, care prevedea condamnarea pentru asemenea acțiuni la zece ani de închisoare. Olga Bujor-Motoc descria cu lacrimi în ochi suferința prin care a trecut mamă-sa, care secera secară împreună cu o altă deportată, Olga Fuștic. Dacă nu se afla departe, se ducea și ea până la ele, unde făcea focul și cocea spice de secară, pe care le mâncau. Într-o zi, când ea nu era cu ele, cele două femei au vrut să-i aducă și ei câteva spice coapte. Dar, ghinion, le-a ieșit înainte paznicul, care le-a găsit în buzunare 200 de grame de spice. În scurt timp, ambele au fost condamnate la câte doi ani de pușcărie. Sute de alte familii au împărtășit această tragedie.

Copiii mâncau din gunoi

Copiii, care nu împliniseră vârsta de 12 ani, umblau cu cerșitul pe la localnici, culegeau pomușoare sau se angajau cu ziua. Una dintre supraviețuitoarele calvarului, Ana Sorocean, își amintește că tinerii, dar și copiii, alegeau resturile din gunoi. Localnicii vărsau căldările în tomberoane, de unde cei mici adunau capete de pește și alte resturi. Iar Xenia Gore relatează despre cum kazahii aruncau la gunoi cojile de zămos, pe care copiii le râșneau și asta le era pâinea. Când găseau o coajă mai grosuță, o rupeau și o împărțeau între ei. Surorile sale mai mari, adaugă Xenia Gore, au fost luate în colhoz, unde nu primeau bani, ci numai de mâncare. De aceea, după o zi de muncă la colhoz, lucrau în gospodăriile kazahilor. De regulă, strângeau balega uscată de vacă. „O loveam cu călcâiul și o desprindeam de pământ. Așa mergeam și poc! Poc! Umpleam sacul și îl căram în spate kazahilor, ca să ne dea ceva de mâncare. Pentru un sac plin ne dădea o pălușcă de zară, rămasă după ce băteau untul. Ei o beau pentru a-și potoli setea. Erau călduri mari. Luam pălușca ceea și fuga acasă. N-o beam singură, i-o duceam mamei s-o împartă la toți”, îmi amintește Xenia Gore.

Pentru copiii, care lucrau cu ziua la kazahi, o zi de muncă la prășit era răsplătită cu o căldare de cartofi și cu o masă. Vara, copiii pășteau și mulgeau vitele localnicilor, pentru care primeau carne, lapte și brânză.

Și în 1943 deportații continuau să moară de foame

În primii ani de deportare, din cauza foamei, a condițiilor climaterice, a lipsei oricărei îngrijiri medicale și a atitudinii față de deportați, mulți dintre aceștia au decedat. Aproape fiecare familie a pierdut atunci câte cel puțin un membru. Mai întâi au murit bătrânii, apoi copiii mici, dar au fost și cazuri când și-au pierdut viața familii întregi. Ana Sorocean spunea că din cei în vârstă nu a scăpat viu niciunul. Potrivit ei, în iarna lui 1941, când a început o foame cumplită, familia sa a pierdut trei membri. Primul a fost bunicul său, Andrei, care a decedat la începutul lui decembrie. La mijlocul aceleiași luni i-a murit și bunica. Sora mai mică, Paraschița, avea doar trei anișori când s-a îmbolnăvit și s-a stins văzând cu ochii. Toți au fost înmormântați la un cimitir, nu departe de casă. Iar Elizaveta Dulghier a pierdut acolo trei surori și pe frate-său. Depășind cu greu această situație, mamă-sa zicea: „Mai bine Stalin nu se năștea pe fața pământului! Din cauza lui mi-am îngropat patru copii pe pământ străin, cum de îl mai ține pământul?!”. La rândul său, Eugen Livovschi, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, își amintea că, în Siberia, oamenii continuau să moară de foame și la începutul anului 1943.

Înfometarea populației a fost provocată de autoritățile sovietice pentru a dezumaniza oamenii. Fiind supuși acestei criminale metode de reeducare, ultimul scop al deportaților era de a nu ceda în fața morții.


Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie


 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus