Timpul.md

Editorial 12 Septembrie 2014 | 07:03

Jurnalismul fără permisiune de portarmă

Acum 13 ani, pe 14 septembrie lansam primul număr al publicației TIMPUL. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că și peste 13 ani, la Chișinău, vor exista presă de partid și jurnaliști de partid, l-aș fi scuipat în ochi.  

Atunci eram convins că presa va merge pe linie dreaptă și ascendentă spre totală emancipare și libertate, iar jurnalismul de partid, partizan și agresiv, va rămâne doar o amintire urâtă. Iată însă că am ajuns să constatăm altceva: jurnalismul de partid, partizan și agresiv, nu este o amintire urâtă, ci o realitate urâtă. În acești ani, jurnalismul a avansat pe linia dezumanizării și mercenarismului.

Presa de astăzi e alta decât cea care era acum 13 ani; odată cu afirmarea Internetului s-au schimbat însăși conceptele de informare și informație, au apărut tehnici și modalități incomparabil mai performante de transmitere a informației. Dacă acum 13 ani idealul de operativitate era să transmiți într-o știre în ediția de dimineață a ziarului că „aseară la Chișinău a avut loc…”, astăzi idealul de operativitate e să transmiți evenimentul la ora când el se produce. Astfel, pe nepusă masă, brusc, jurnalismul clasic s-a pomenit față în față cu un concurent (inamic) cu mult mai puternic, mai eficient, mai cinic și mai sângeros. Jurnalismul clasic pierde vădit în concurență cu și sub presiunea Internetului. Internetul înghesuie și televiziunile care, la un moment dat, s-a crezut că vor deveni groparul presei scrise. Iată că Internetul împinge în groapă nu numai presa scrisă, dar și televiziunile. Dacă istoria lumii se împarte convențional în „înainte de Hristos” (î.Hr.) și „după Hristos” (d. Hr.), istoria presei și a jurnalismului poate fi împărțită în „înainte de Internet” (î.In.) și „după Internet” (d.In.).

Dacă ne uităm cum arată presa de d. In. constatăm că ea a pierdut practic totul din romantismul și solemnitatea patetică a perioade de î. In., ea nemaifiind arena de manifestare a jurnaliștilor cu plete lungi, sentimentali, apărători ai adevărului și dreptății, meșteri în scrierea de texte frumoase, ci a unor oameni pragmatici, certați cu morala, bunul-simț și cu toate compartimentele gramaticii. Azi jurnaliștii, abdică de la statutul lor clasic și recunosc că nu mai sunt câini de pază ai societății, ci „maidanezi într-o urbe fără serviciu sanitar”, lacomi, lipsiți de principii și demnitate. Rog cititorul să rețină: această definiție aparține unui jurnalist, care știe ce spune.

Mă gândesc însă că și această formulă autoasumată (maidanezi) e una eufemistică, dacă o raportăm la realitatea adevărată. Vorba e că azi, în noile condiții, când informația este mai importantă decât o armată regulată înarmată până în dinți, jurnalistul nu mai e o simplă javră, ci un mercenar periculos care trage din orice poziție, fără să aleagă și fără remușcări, în bătrâni și copii. Cuvântul, cu adevărat a devenit glonț, iar jurnalistul un individ înarmat care nu deține permis de portarmă.

Nu doresc să forțez această comparație, dar azi jurnalistul, pentru a practica meseria, trebuie supus acelorași proceduri ca și un vânător pentru obținerea permisului de portarmă. De ce credem că un articol calomnios la adresa unui om nu poate fi echivalat cu armele și munițiile letale și neletale din dotarea unui vânător? Dacă unui vânător i se solicită să prezinte un aviz psihologic prin care face dovadă că solicitantul este apt să dețină și are permisiunea să folosească aceste arme, de ce să nu i se solicite un aviz similar și jurnalistului? Repet, am îngroșat intenționat culorile pentru a pune în lumină un adevăr pe care noi încă nu-l realizăm și conștientizăm: în noile condiții, când produsul jurnalistic nu mai trece, ca altădată, prin mai multe filtre ideologice, etice, redacționale, ci merge direct la consumator (de pe laptop sau telefonul mobil) responsabilitatea jurnalistului a crescut înmiit.

Dar anume această responsabilitate e expusă azi cel mai mult riscului. Dacă am uitat, hai să ne aducem aminte: trăim într-o societate capitalistă, iar în capitalism totul se vinde. Totul e marfă: și hârtia de ziar, și tipografia, și talentul. Unii rezistă și nu se vând, alții se vând fără negocieri. Fiecare jurnalist, lucrând pentru un salariu, se „vinde”, precum se „vinde” oricare cetățean care se angajează într-un serviciu, vândut cu adevărat însă (fără ghilimele) este acel care acceptă să devină sculă și acționează, ca un ucigaș, contra plată.

Iată anume în acest caz se pune problema permisului de portarmă. În caz contrar, jurnalismul, dintr-un promotor al democrației se transformă într-un gropar al democrației. Aceasta e una dintre lecțiile principale pe care am învățat-o în acești 13 ani care s-au scurs de la apariția primului număr al TIMPULUI. 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus