Timpul.md

Opinii & Editoriale 10 Mai 2018 | 10:20

Copilăria lui Kaspar Hauser

Bogdan-Alexandru Stănescu - scriitor, traducător și editor - pe care l-am avut invitat la cenaclul Republica în 2015, a publicat anul trecut primul său roman - Copilăria lui Kaspar Hauser, care deja a primit Premiul pentru „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu' lui Thoreau”, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură” și a devenit laureatul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța.

Referința din titlu la ciudatul Kaspar Hauser, un copil crescut în prizonierat într-un spațiu închis, se potrivește perfect cu stările lui Bobiță, claustrat de mediul familial, dar și de cel social, din care provine. Romanul conține 12 povestiri ale aceluiași narator, cu mult material autobiografic, care reușește - unul din atuurile acestei cărți - să readucă în atenția cititorului Bucureștiul nebun al ultimilor ani de comunism și al primilor de după revoluție.

Aș defini această carte drept un roman al violenței, fără să mă gândesc aici la finalul cărții, care e mai mult o formulă de a coborî spectaculos cortina. Adevărata violență e cea împotriva propriei persoane: alcool, lipsa somnului, autodistrugere ș.a. Apoi sunt bătăile de cartier, violența școlară, ura. O pagină de o cruzime ieșită din comun e cea a luptei băieților ITB-iști cu șobolanii. Descris cu detașare și cu lux de amănunte, episodul pare să însumeze o lecție de supraviețuire, un „care pe care”, întâlnit pe tot parcursul cărții. Un episod care mi-a întors stomacul pe dos (ceea ce nu e puțin lucru pentru o pagină de ficțiune).

După acest plan al violenței, iese în evidență un alt roman: unul al ratării, exact atunci când toate par să fi ajuns la apogeu. Și probabil despre acest aspect vorbește actul din final (vă las să îl descoperiți singuri), când, după o redresare disciplinată ce ar părea că poate deschide un drum, urmează închiderea lui definitivă odată cu piatra poroasă de pe plaja Cretei, ce încă mai păstrează căldura zilei.

Ar fi nedrept față de carte să nu amintesc și faptul că în ciuda zâmbetelor ce apar în timpul lecturii, Copilăria lui Kaspar Hauser e și un roman de o tristețe aparte. O poveste tristă în care ai vrea să poți interveni ca să „îndrepți lucrurile”.

Mi-aș dori foarte mult ca această carte să ajungă și la cititorul de la noi, cred că multe prejudecăți vor fi demolate atunci când cititorul va înțelege că așa arată un roman de succes. Un roman care e preocupat de modul în care se poate crea veridic o lume, nu de a-l păstra pe cititor într-o zonă confortabilă. Ce să spun mai mult? Felicitări BAS-ule!

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus