Timpul.md

Actualitate 28 Martie 2018 | 08:05

Crimele Comunismului: Basarabia sovietică, o țară de canibali (III)

Copiii flămânzi din mediul rural se refugiau în orașe, unde pribegeau pe străzi până când nimereau la miliție

Dacă n-ar fi căzut subit imperiul sovietic, n-am fi cunoscut nici astăzi ororile pe care discipolii lui Vladimir Ilici Lenin le-au semănat pe pământul nostru în cei câțiva zeci de ani de ocupație. În acea perioadă, când toate lucrurile erau hotărâte de persoane întâmplătoare, provenite din străfundurile estice, oameni fără cultură generală elementară, străini de limba și datinile noastre, care pe neprins de veste au devenit conducătorii Basarabiei. Acestora nu le convenea deloc ca poporul nostru să afle despre suferințele diabolice prin care au trecut cei de-un sânge cu ei. Din câte am constatat și în textele precedente despre teroarea comunistă, parafa „strict secret” rezolva toate problemele criminalilor sovietici și îi proteja de orice fel de eventuală răzbunare.


După cum au stabilit istoricii, studiind documentele de arhivă, foametea organizată în Basarabia sovietică, în anii 1946-1947, a lovit întâi de toate în copiii mici și în persoanele de vârsta a treia, mai bine zis, în oamenii vulnerabili. Copiii mai mari însă, cei care se puteau deplasa, părăseau căminele părintești, luând calea spre orașe, unde își căutau singuri de mâncare. Dacă se întâmpla să fie prinși de miliție, erau trimiși înapoi, la casele lor flămânde.

În acest mod, multitudinea de copii vagabonzi a devenit una intre principalele teme de preocupare a celor mai înalte foruri conducătoare ale RSSM. Secretarul comitetului orășenesc de partid al Chișinăului, M. Malțev, informa în nota sa din 10 iunie 1947, adresată comitetului central al partidului comunist din RSSM, că, în numai primele șase zile ale acelei luni, miliția a reținut în oraș peste 350 de copii ai străzii, toți în zdrențe și lihniți de foame. Majoritatea a fost plasată la Centrul de plasament expeditiv, unde se adunaseră 511 suflete la doar 125 de locuri disponibile. Cei mai mulți dintre aceștia veniseră din satele județelor apropiate. Se pare că și alte orașe ale RSSM au fost supuse aceluiași „asalt” al copiilor fără adăpost.

O fetiță mâncată de tatăl său vitreg, alta - de soră-sa

După cum am putea să ne dăm seama, să nimerească pe mâna miliției era cea mai bună soluție pentru copiii fără părinți. În caz contrar, acești copii riscau să devină carne în oala canibalilor, al căror număr continua să crească. Este destul de semnificativă în acest sens nota aceluiași secretar de partid al județului Chișinău, Nicolai Krainyi, despre care am scris și în textele trecute că informa conducerea partidului cu privire la cazurile de canibalism.

Secretarul relata și despre Vasilița Medoni, care avea o fiică, Maria, în vârstă de șase ani. Rămânând fără soț, femeia a început să-și ducă traiul împreună cu Macarie Bivol din satul Costești, județul Chișinău. Lipsa de alimente a determinat-o să-și caute de lucru oriunde și astfel, la începutul lui iunie 1947, a plecat tocmai în Donbas, lăsându-și copila în grija noului său soț. Însă acesta, flămând ca toată lumea din jur, și-a pierdut luciditatea și a ucis fetița, hrănindu-se din carnea ei... După ce cazul a ajuns în vizorul anchetatorilor, Macarie Bivol a declarat că micuța Maria a murit de foame și numai apoi el a mâncat-o.

În altă notă a lui Nicolai Krainyi, din 15 martie 1947, se informa că, în s. Ratuș, r-nul Vadul lui Vodă, cetățeanca Dabija Eugenia, în vârstă de 22 de ani, ducea foame permanentă alături de sora sa mai mică, Lucheria, în vârstă de opt ani. Ambele erau înregistrate oficial ca bolnave de distrofie de gradul trei, marginal. După ce Lucheria a murit, sora ei mai mare a tăiat în bucăți cadavrul și s-a alimentat din el. Cu două luni mai devreme, în ianuarie, același an, preciza Krainyi, Dabija Eugenia a furat de undeva ceva de-ale gurii. De aceea, la momentul în care a săvârșit actul de canibalism, ea era de-acum condamnată la detenție pe un an, cu amânarea pedepsei.

Mai întâi i-au îngropat capul…

Lipsa acută de hrană a condus la degradarea generală a sănătății populației. În iarna și primăvara foametei, în Basarabia au bântuit mai multe epidemii, inclusiv cea de tifos exantematic. Bolnavii erau strânși laolaltă pentru tratament în afara spitalelor, în niște încăperi adaptate în grabă, mai mult pentru a-i salva pe cei sănătoși de infecții transmisibile, decât pentru a-i vindeca pe cei suferinzi. În s. Trușeni, r-nul Chișinău, exista o astfel de încăpere, numită „baracă”, în care se afla internată și o copilă de șapte ani, pe nume Irina Madan. Tot acolo muncea, printre personalul auxiliar, cetățeanca Gribincea Parascovia, în vârstă de 45 de ani. La un moment dat, femeia a ademenit copila să o viziteze acasă, unde a înjunghiat-o. După aceasta, împreună cu cumătra sa, Nicolai Ana și fiica, Maria, Parascovia a secționat trupul fetiței bolnave de tifos, îngropându-i capul în grădină, iar carnea a folosit-o ca mâncare. După ce femeile au fost arestate, anchetatorii au aflat că ele au primit de la stat pâine pe împrumut, dar prea puțină, pentru a-și putea potoli foamea.

Deznădejdea care a cuprins Basarabia în iarna anilor 1946-1947 a generat un exod masiv al oamenilor de aici nu numai spre regiunile de est sau nord, mai puțin afectate de foamete, ci i-a făcut să-și caute salvarea și peste frontierele sovietice. Cum România era țara cea mai apropiată, lumea a început să treacă clandestin Prutul. Chiar dacă și în România a bântuit aceeași secetă ca în Basarabia, autoritățile de la București au avut grijă ca populația să nu sufere mult de foame.

Trecerea Prutului, în căutare de mâncare, a devenit subiect de discuție, deși în secret, pentru conducerea RSSM. Într-o notă a secretarului județean de partid comunist din Cahul, S. Gancev, adresată comitetului central al partidului comunist - cel mai înalt organ de conducere de atunci al noii republici sovietice, se arăta că exodul populației spre România a luat caracter de masă.

România, ca salvare pentru înfometați

Într-adevăr așa era. Numai în ianuarie 1947, informa secretarul, grănicerii sovietici au reținut peste o sută de persoane care „au trecut ilegal Prutul spre România”. Iar în primele trei săptămâni ale lunii februarie, au fost arestați alți șaizeci și patru de fugari. Erau însă și dintre cei care reușeau să scape de grăniceri și să se ascundă pe teritoriul României. Din informațiile operative de la frontieră, reieșea că, în perioada decembrie-februarie 1946-1947, granița cu România a fost traversată în mod nelegitim de un număr mult mai mare de flămânzi, care sperau să găsească produse alimentare pe celălalt mal al Prutului.

Oricât ar părea de stupid, conducerea sovietică interpreta exodul basarabenilor în România de la acea vreme ca rezultat al activității „elementelor chiabure și naționaliste românești” care, chipurile, „și-au ridicat capul în ultimul timp, pe fundalul greutăților populației”. TIMPUL a reușit să discute cu unul dintre oamenii care, în toamna lui 1946, a evadat din „raiul sovietic” peste râul care desparte românii. Este vorba de Nicolae Baltag, născut în 1928, în s. Gheltosu de pe malul stâng al Prutului. Un interviu cu el va fi publicat în unul dintre numerele următoare.

George Mârzencu

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus