Timpul.md

Istorie 16 Noiembrie 2013 | 09:52

CRIMELE COMUNISMULUI: CĂLĂTORIE ÎN KOLÎMA

Prezentul descoperit la Kolîma de istoricul francez Nicolas Werth este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Un prezent lipsit de speranţă, întunecat, o fundătură tipică rusească.

Nicolas Werth, cunoscutul istoric francez spe­cializat în istoria comunismului (co­au­tor al celebrei Cărţi negre a co­mu­nis­mu­lui, autorul capitolului despre URSS), să­tul de studiul academic, atras ca toţi istoricii adevăraţi şi de materialitatea istoriei, a hotărât să facă o călătorie de aproape trei săptămâni, între 13 august-3 sep­tem­brie 2011, chiar în inima Gu­lagului, în regiunea Ko­lîma. Werth s-a alăturat unui grup de cercetători ai asociaţiei ruse Memorial, aflaţi într-o misiune de te­ren pentru a cerceta şi inventaria atât mărturiile puţinilor supravieţuitori ai Gu­lagului (istorie orală), cât şi obiectele care au însoţit această imensă tragedie umană, dar şi pentru a topografia amplasamentele uriaşei încrengături care a fost Gulagul (nu degeaba comparat cu un „arhipelag“, după celebra formulă a lui Soljeniţîn), în vederea constituirii unui muzeu virtual al acestuia. „După ani petrecuţi printre ar­hivele birocratice şi dezumanizante ale Gu­lagului, aici am găsit valoarea ne­pre­ţuită a mărturiei. Căci, dacă lagărul a fost o experienţă colectivă, cunoscută de fie­care al şaselea adult rus între anii 1930 şi începutul anilor 1950, tot aşa a fost şi o experienţă profund individuală: în universul concentraţionar, mai mult de­cât oriunde altundeva, omul este fun­damental singur“.

Jurnalul acestei călătorii s-a trans­format rapid şi logic într-o in­te­re­santă carte. Autorul şi grupul din care făcea parte au zburat cu avi­onul 8.000 de kilometri, din Mos­cova către Magadan, capitala imensei re­giuni care are o suprafaţă de două mi­li­oa­ne de kimometri pătraţi (!), ajungând du­pă doar nouă ore, motiv de a rememora calvarul pe care-l suportau deţinuţii pen­tru a ajunge în lagărele unde aveau să su­fere şi, de multe ori, şi să moară: o lună sau două, îngrămădiţi în vagoane de vite, până să ajungă la capătul lumii sovietice, Vladivostok, unde se aflau lagărele de tran­zit, iar de aici, îmbarcaţi claie peste gră­madă, în cala unor vapoare, o săptămână, pe o mare agitată, pentru a ajunge în „in­fernul alb“.

Întreaga materie a jurnalului este cons­truită în oglindă: prezentul descoperit de istoricul francez este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Werth face şi o scurtă prezentare a istoriei celebrei Kolîma şi a sistemului de lagăre Dalstroi. Cel dintâi eu­ropean care a străbătut regiunea a fost Jan Czerki, un geograf, paleontolog, ex­plo­ra­tor polonez, exilat în Siberia de ţarul Ale­xandru al II-lea pentru participarea la in­surecţia polonă din 1863-’64. Kolîma era locuită doar de câteva zeci de mii de eveni şi yukarigirzi, popoare siberiene care tră­iau din creşterea renilor, pescuit şi vâ­nă­toare. Însă în septembrie 1929, o expediţie sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce avea să schimbe complet datele pro­blemei. Aurul însemna bani şi, mai ales, devize străine pentru planurile cin­ci­nale ale lui Stalin. La 13 noiembrie 1931, Consiliul Muncii şi al Apărării URSS a ins­tituit Dalstroi, structură menită a exploata iniţial aurul (dar s-a găsit şi staniu, cobalt, tungsten, uraniu) din regiune, condus de un stalinist „luminat“ de tip vechi, le­to­nul Eduard Berzin, care avea şi el să fie asasinat, ca mulţi alţi comunişti de rit vechi (leninist), în 1938. Văduva lui a oferit o imagine puternic idealizată a vieţii no­men­klaturiştilor din zonă. Treptat, deţinuţii au început să sosească cu miile şi zecile de mii, îm­pingând limita şi aria de ex­ploatare a Dalstroiului din ce în ce mai departe, către nordul (şi) mai îngheţat şi neospitalier chiar faţă de Ma­gadan. Mortalitatea era mare, dar „cifrele anuale privind mortalitatea în la­gărele Kolîmei nu au fost făcute publice în­tot­dea­u­na“, acestea, cele oficiale, fiind de la 13,8% în 1933, 4,5% în 1934, dar ajungând şi la 20% în perioada cea mai grea a Gu­lagului, 1942-’43. În timpul Marii Terori (1937-’38), au fost asasinaţi zeci de mii de deţinuţi, după cote primite de Berzin de la centru, făcându-se pur şi simplu cu­ră­ţenie în Gulag, omorând prin împuşcare ultimii opozanţi politici ai regimului.

Dar ce a rămas din Gulag? Nu mare lucru, căci statul rus putinian nu avea niciun in­teres să dezgroape sau să prezerve tre­cu­tul incomod. „Statul rus nu s-a implicat prin nicio politică patrimonială în ceea ce priveşte Gulagul sau represiunile sta­liniste în general; nu a luat nici cea mai mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuţiile, a celor de de­tenţie, de deportare sau exploatare a mâi­nii de lucru în regim forţat. Doar Bi­se­rica Ortodoxă s-a interesat de câteva lo­curi, pe care le-a integrat rapid în ser­viciul propriilor interese.“ Nemai­be­ne­fi­ciind de uneltele statului totalitar, cel rus postsovietic nu a putut să împiedice libera iniţiativă în domeniul recuperării me­mo­riei, de aceea din Gulag a rămas ceea ce diverşi oameni, fie având legături familiale cu istoria Gulagului (părinți, bunici sau chiar ei înşişi fiind închişi), fie dezvoltând un interes special, personal au adunat și păstrat. Din această perspectivă, este pa­radoxal – şi explică parţial amnezia – fap­tul că lagărele şi fabricile morţii ale re­gi­mului nazist au fost transformate în ex­traordinare muzee, în timp ce sutele de la­găre sovietice care au înghiţit (chiar dacă nu au omorât) o populaţie mult mai nu­me­roasă au dispărut pur şi simplu. Sunt mai multe motive: în primul rând, distanţa temporală care ne separă, ele începând să fie dezasamblate la sfârşitul anilor ‘50, apoi lipsa interesului politic pentru păs­trarea lor şi, nu în ultimul rând, pe­ri­sa­bi­litatea materialelor folosite pentru ri­di­ca­rea lagărelor Gulagului. Cele mai multe fiind situate în plină Siberie, unde pădurea cade pe tine, ele au fost construite fo­lo­sind mai ales lemnul.
Care este prezentul Kolîmei? Unul lipsit de speranţă, întunecat, o fundătură tipică rusească. În mod firesc, după prăbuşirea im­periului sovietic, zona s-a de­populat masiv. În Magadan abia dacă mai trăiesc 100.000 de oameni, o treime din populaţia anilor 1980, depopularea fiind şi mai accentuată în orăşelele de la nord de Magadan, aproape toate construite în lo­curi care au găzduit lagăre. Iagodnoe, fos­ta capitală birocratică a Dalstroi, avea 15.000 de locuitori în 1950, în marea lor ma­joritate angajaţi ai birocraţiei sis­te­mu­lui, pentru ca, la sfârşitul anilor 1980, să ră­mână 10.000, iar acum doar 3.000. „Ma­re parte din comerţul cu amănuntul din Magadan aparţinea chinezilor şi aproa­pe toate produsele manufacturate de uz cu­rent şi cele alimentare erau importate din China“, aceasta fiind, e drept, mult mai aproape decât Moscova. Majoritatea clă­dirilor oraşului Magadan au fost cons­truite de prizonierii japonezi capturaţi în 1945, transferaţi aici din Vladivostok. „De la dispariţia URSS, de când Moscova a decretat, la începutul lui 1990, că marele nord, în întregul lui, nu mai este ren­tatbil, exceptând zonele petrolifere, po­siol­ki – orăşelele, n.m. - de aici, din Ko­lîma, s-au golit unul după altul. Lo­cui­torii care au avut mijloace s-au întors pe continent, în oraşele de provincie, un­de locuinţele erau încă accesibile. Cei­lalţi au rămas în Kolîma, mulţumindu-se să se grupeze în vreo zece orăşele mai im­portante.“ Werth observă şi paradoxala frumuseţe uci­gătoare - la propriu - a na­turii: „În afa­ră de peisaj, culoarea ru­gi­nie este cel mai frumos lucru din Kolîma. N-am vă­zut nicăieri altundeva atâtea obi­ecte ru­ginite, de toate formele, mă­ri­mile şi de toate nuanţele de roşu, arămiu şi brun“; „Frumuseţea Kolîmei este tul­burătoare. Dar mă întreb ce-or fi putut vedea cei con­damnaţi aici, la 9.000 km - la fel de bine le-ar fi putut zice ani-lumină - de casă. N-am admirat ni­cio­dată peisajul. Abia după aceea memoria mea a putut înregistra ceva“, mărturisea Varlam Şa­lamov în celebra sa carte Recits de Ko­lî­ma.

Nicolas Werth întâlneşte tot felul de personaje, unele cunoscând în mod direct Gulagul. Fiecare istorioară personală face in­te­ligibilă istoria şi demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cruzimea unui sistem totalitar pentru care destinul unui om nu reprezenta nimic. Unul dintre cei în­tâlniţi îşi deschisese un muzeu par­ti­cu­lar în propriul apartament comunist, de două camere, în care îngrămădise tot felul de obiecte recuperate din diversele lagăre aflate în disoluţie; altul, patronul unei în­treprinderi care exploata zăcămintele au­rifere, se căieşte, punând cruci imense în dreptul gropilor comune, în continuare prea puţin căutate şi descoperite. În 15 ani a ridicat 12 cruci, căci „în toată Ko­lîma, peste 180.000 de deţinuţi au fost ucişi şi îngropaţi fără mormânt creş­ti­nesc, aşa că, vedeţi, am ce face până la sfârşitul zilelor mele“. Autorul observă şi idealizarea muncii sovietice. „Multe do­cumente proslăvesc cucerirea Kolîmei: gra­fice care afişau curbele ascendente ale producţiei de aur, staniu, cobalt, ura­niu; panouri de onoare ce lăudau o bri­gadă sau alta care-şi depăşise planul. Nimic nu dezvăluia că aceşti muncitori erau deţinuţi, foşti deţinuţi sau oameni liberi“, dar şi rămăşiţele unor cutii poştale în care deţinuţii puteau depune plângeri adresate Sovietului Suprem al URSS. De re­gulă, se primeau răspunsuri negative stan­dard, după trei-patru luni, însă şi această tehnică sovietică vicleană, menită a pre­lungi speranţa faţă de revizuirea do­sa­relor/sentinţelor (una pur utopică), era concepută pentru a-l păstra în viaţă pe deţinut cât mai mult timp posibil, pentru a-l exploata la maximum. Până la capăt. Însă, oricât am încerca să înţelegem ceea ce a fost lagărul, dinamica şi procesul is­toric ce l-a generat, rămâne o dimensiune care nu poate fi nici exprimată, nici în­ţe­leasă, o uriașă dimensiune a durerii, căci „Lagărul este, în mod sigur, o şcoală ne­gativă a vieţii (...) Fiecare clipă pe­tre­cu­tă în tabără este otrăvită. Sunt prea mul­te lucruri pe care omul n-ar trebui nici să le vadă, nici să le cunoască; şi, dacă le vede, cel mai bine este să moară“ (Şa­lamov). 


NICOLAS WERTH - Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului; Traducere de Cătălina Mihai; Editura Corint, 2012

Autor: Codruț Constantinescu

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus