Am urcat scările de lemn la doi, mergând unul după altul. Pe palier erau vreo patru odăi, faţă în faţă. Apoi el a plecat şi Simona s-a aruncat pe divan, iar eu m-am rostogolit spre ea, lipindu-mă strâns de coapsele şi burta ei. Doar vocea melodioasă a doamnei Irina chemându-ne la masă ne-a făcut să ne smulgem unul din braţele celuilalt. Când am coborât în sufragerie, toate locurile erau ocupate, încât am fost nevoiţi să-l urmăm pe Ciprian în bucătărie de unde ne-am întors cu câte un scaun în braţe, pe care le-am aşezat în faţa farfuriilor noastre.
– Sănătate, Ciprian! i-am urat eu şi m-am întins peste masă ca să ciocnesc cu toată lumea. Vladimir îi povestea aprins domnului Paul în englezeşte despre cum a aflat că există un cimitir militar rusesc la Codlea, dar nu ştie exact unde e. Simona discuta cu doamna Irina. Am tras cu urechea. Simona o întreba dacă nu ar vrea s-o ajute la servitul mesei. Afganu povestea despre cum a fost el bucătar pe un vapor american, iar Ciprian mă invita să ciocnim din nou şi am mai băut un pahar de votcă. La un moment dat, Vladimir plecă să caute mormintele soldaţilor ruşi în Codlea şi nimeni nu reuşi să-l convingă să nu facă treaba asta. Eu şi cu Ciprian ne-am îmbrăţişat deasupra mesei şi am mai băut câte un pahar. Unul câte unul, lumea se retrăgea pe fotolii sau pe divan. O parte fuma în curte. Ciprian mă îndemnă să mai bem un pahar şi eu am primit cu dragă inimă. Brusc, am realizat că Simona dispăruse. Însoţit de Ciprian, am căutat-o prin toată casa, dar nu am găsit-o nicăieri. Nu era nici în grădină şi nici în bucătărie sau la baie. Să fi fugit oare cu vreunul dintre prietenii lui Ciprian? Dar toţi erau în păr la masă, golind pahar după pahar de votcă. I-am numărat încă o dată. Nimeni nu lipsea. Să fi plecat oare cu Vladimir să caute mormintele soldaţilor ruşi din cel de-al Doilea Război Mondial? Nu-mi venea să cred. Nu era în stilul Simonei. Ciprian mă tot îndemna să beau. Dar numai eu mă făceam praf, pe când el rămânea treaz. Când toată lumea fu chemată la masă ca să mănânce tort, eu am înhăţat trandafirii din vază şi le-am penit petalele, cu degetele însângerate, într-o farfurie sidefie şi am întins deasupra lor o idee de dulceaţă. Toţi mâncau prăjituri şi numai eu petale de trandafiri proaspeţi. Încetul cu încetul, în jurul meu s-a căscat un gol. Afganu voia să-mi subtilizeze farfuria din faţă, dar Ciprian îi trase peste mână. Şi nu o lăsă nici pe doamna Irina să dosească trandafirii din casă.
– Fiecare mănâncă ce vrea.
Gustul rozelor era leşios. Parcă băgam în mine săpun.
– Lasă că o să apară ea într-un târziu, numai suferi şi tu atâta din cauza unei femei. Hai mai bine să mai bem ceva.
Dar ea nu era o femeie oarecare, ea era femeia mea, am vrut să-i spun lui Ciprian, dar în loc să-i spun toate astea, am ţâşnit afară şi am început să borăsc într-o veselie peste cuşca fioroasei dihănii şi în timp ce vomitam nu ştiu de ce mi-am imaginat că Ciprian a încuiat-o în vreo cameră secretă din casa sa, şi nu este exclus, cu asentimentul Simonei. După ce mi-am golit stomacul de trandafiri, m-am pornit ponciş spre Ciprian şi l-am apucat de piept, răcnindu-i în faţă.
– Bă, tu unde ai ascuns-o pe Simona? Hai zi, bă!
– Dudu, tu ai înnebunit. Hai că te mai duc o dată prin toate camerele din casă.
Şi am mai făcut un tur al casei, dar Simona nu era nicăieri şi atunci am mai băut două pahare de votcă, unul după altul, şi am mai mâncat un buchet de trandafiri. De data asta, albi. După care mi s-o rupt filmul. Dimineaţa m-am trezit cu un cap cât o căldare. Mă durea îngrozitor. Şi îmi venea tot timpul să vărs. Alături de mine dormea Simona, doar în cămaşă de noapte, fără nimic sub ea. Dormea cu un picior aruncat peste picioarele mele. Divanul era enorm. Iar în camera aia din casa lui Ciprian eram numai noi doi. M-am prăvălit cu capul în direcţia unui lighean lipit de pat şi am vomat ultimele petale de trandafiri. Nu este exclus că fuseseră rupte chiar din rozele pe care eu şi Simona i le-am dăruit aseară lui Ciprian.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
