Timpul.md

Istorie 28 Iulie 2015 | 08:02

Cum și-au condamnat alte țări torționarii

Condamnarea fostului torţionar Alexandru Vişinescu la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanităţii este importantă nu doar pentru România, ci pentru întreaga Europă de Est.

Verdictul din cazul Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, vine la 52 de ani de la închiderea oficială a închisorii respective. Sentinţa de 20 de ani nu este definitivă, dar chiar şi aşa este relevantă pentru întreaga Europă de Est. Până în acest moment, cu excepția țărilor baltice, nu au existat procese în regiune care să încadreze juridic crimele comunismului drept crime internaționale. Condamnările au devenit posibile după ce, în anul 2012, cu suportul Monicăi Macovei, IICCMER a cerut introducerea în Codul Penal a crimelor împotriva umanității și mențiunea că pot fi pedepsite indiferent de data la care au fost comise. Modificările au intrat în vigoare doi ani mai târziu. ‘’În celălalte țări ex-comuniste, condamnările au fost rare (exceptând Germania) și în cele mai multe cazuri blocate din cauza termenelor de prescripție. Condamnarea lui Vișinescu are două implicații importante. Prima ține de strategia juridică de modificare a codului penal care a permis inițierea și succesul acestui proces. Fără modificarea din anul 2014, procurorii și judecătorii din România nu aveau o bază legală pentru condamnarea abuzurilor politice din închisorile comuniste. Întrucât această strategie are o bază solidă în dreptul internațional, ea poate fi folosită și de alte state din regiune. În Bulgaria, de exemplu, există în acest moment un proiect de lege inspirat din strategia românească. A doua implicație importantă este faptul că o condamnare pentru crime împotriva umanității recunoaște la nivel juridic caracterul sistemic, generalizat al represiunii comuniste dincolo de abuzuri personale. Este un precedent important care poate da naștere unui val de astfel de condamnari’’, a explicat pentru Rl expertul în justiție de tranziție, cercetător la Universitatea din Exeter, Raluca Grosescu.

Părţile slabe ale procesului

Dumitru Lăcătușu, un istoric care a urmărit îndeaproape modul în care s-a derulat procesul torționarului, susține că probatoriul acestuia a avut însă și părți slabe. ‘’În comunism, nu aveau cum sa fie condamnate faptele celor ca Vişinescu dintr-un singur motiv. Nici în timpul Plenarei CC al PCR din 23-25 aprilie, nici după, aceste fapte nu au fost vreodată considerate crime, ci politică de stat. Ele se încadrau în politica rezervată duşmanilor poporului. Ca tare, principala probă din dosar (dosarele Comisiei care a investigat cazul Pătrăşcanu) este interpretată eronat de către cei de la IICCMER, interpretare care a fost preluată şi de către Parchet. Cei de la IICCMER au generalizat concluziile Comisiei de partid asupra tuturor categoriilor de deţinuţi politici, ceea ce reprezintă o interpretare eronată a documentului şi cel puţin un mic fals istoric. Acest lucru nu înseamnă ca cele indicate în documentele Comisiei nu sunt adevarate, ci că ele se referă doar la cazul deţinuţilor din lotul Pătrăşcanu. Pentru ceilalţi deţinuţi politici, respectiv cei care au fost încarceraţi la Râmnicu Sărat în timpul lui Vişinescu, probele ar fi trebuit căutate în altă parte, anume dosarele acestora întocmite de Securitate, sarcină care a fost realizată doar parţial. Referitor la adevăratul scop al Comisiei, trebui să ne întoarcem în aprilie – mai 1968, pentru a vedea cum au perceput comuniştii acest dosar, indicat de către fostul preşedinte al IICCMER Andrei Muraru drept principala proba a dosarului împotriva lui Vişinescu: „O comisie de anchetă a Partidului Comunist din 1968 este proba procurorilor, constituită pe baza documentelor furnizate de IICCMER’’, susține Lăcătușu, fost istoric IICCMER.

Cum și-au condamnat alte state torționarii

Germania este o țară care poate fi dată ca exemplu pozitiv pentru modul în care și-a condamnat atât crimele comuniste, cât și pe cele naziste. Majoritatea proceselor în Germania au vizat mai degrabă crimele comise la Zidul Berlinului între 1961 şi 1989 şi mai puţin crime din perioada stalinistă. Alte exemple pozitive pot fi considerate țările baltice, Letonia și Estonia. În 1994, ambele ţări şi-au modificat codurile penale și au introdus crimele împotriva umanităţii, imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise. În următorii ani au fost mai multe condamnări pe această încadrare juridică, făcând referire la deportări şi execuţii sumare în timpul comunismului.

‘’Procesele împotriva torţionarilor comunişti au fost destul de rare. În Bulgaria a existat de exemplu cazul Lovech. Lovech a fost ultimul lagăr de muncă din Bulgaria şi a funcţionat între 1959 şi 1962. 151 de persoane au murit acolo. În 1993, procuratura a reuşit să documenteze 14 omoruri şi să acuze 5 persoane, printre care Mirtcho Spasov, adjunct al ministrului de Interne în 1959, Peter Gogv, şeful închisorii Lovech şi alţi 3 torţionari. În 2002, Curtea Supremă de Justiţie a Bulgariei a închis însă dosarul, considerând că omorul era de mult prescris. Dar crimele comise în principalul lagăr de muncă din Bulgaria din anii 1950, Belem, nu au fost nici măcar anchetate’’, explică Raluca Grosescu.

Ungaria a avut un singur proces intentat împotriva colonelului de armată Istvan Dudas, responsabil pentru masacrul de la Mosonmagyaróvár din 1956. În urma ordinului său de a se trage în demonstranţi, aproximativ 100 de persoane au murit şi alte 80 au fost rănite. Început în 1993, procesul a fost iniţial închis, pentru că termenul de prescripţie de 15 ani pentru omor expirase.

La câţiva ani după, Dudas a fost readus însă în faţa instanţei, acuzat pentru aceleaşi fapte de crime împotriva umanităţii. În 2001, Dudas, în vârstă de 77 de ani, a fost condamnat la 3 ani închisoare (pedeapsă uşoară motivată de vârsta înaintată), dar a fost graţiat prin decret prezidenţial fără a fi executat nici mǎcar o zi din pedeapsă.

‘’Polonia este un caz interesant, întrucât în 1995, au fost definite şi introduse în Codul Penal „crimele comunismului”. Era o listă de crime, pentru care termenele de prescripţie începeau să curgă din 1995. Anul este semnificativ, întrucât se împlineau 25 de ani de la masacrul de la Gdansk. În 1996, Adam Humer, fost ministru al securităţii publice în anii ‘50 a fost condamnat, alături de alţi 15 demnitari ai fostului regim pentru uciderea unui activist opozant şi de torturarea prizonierilor politici între 1946 şi 1952.

Humer a fost judecat si pentru complicitate la pogromul evreilor din Kielce în 1946. A fost gǎsit vinovat în 9 cazuri de tortură şi condamnat la 9 ani de închisoare în 1996. Dar acest lucru s-a putut realiza pentru că polonezii au schimbat legea pentru a face posibila judecarea. Mai mult, în 1999, când a fost creat prin lege Institutul Memoriei Naţionale din Polonia, care are şi un departament de procurori, legea a fost schimbată iarăşi, iar termenele de prescripţie au început să curgă din 1999’’, adaugă Grosescu.

sursa: romanialibera.ro

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus