Timpul.md

Istorie 28 Iulie 2020 | 22:18

Cum s-a creștinat Rusia

Creştinarea Rusiei Kievene in anul 988 de către marele cneaz Vladimir a fost, de fapt, o reformă de stat, necesară pentru a uni şi consolida prin ideologia unică un vast stat rus care s-a format pe teritoriile slavilor de est şi care se întindea de la Novgorod şi ţârmul baltic până în Crimeea şi de la Galicia până la Volga.

Pe de altă parte, creştinarea armoniza relaţiile statului feudal rus cu Bizanţul şi restul Europei şi i-a deschis calea progresului în toate domeniile. Iar debarasarea de păgânism şi trecerea destul de rapidă la credinţa nouă au fost pregătite de existenţa comunităţilor creştine la Kiev şi pe tot cuprinsul ţării.

Momentului istoric din 988 a fost precedat de “alegerea” de către cneazul Vladimir a uneia dintre cele trei credinţe: islamică, iudaică sau creştină. “Cronica anilor de demult” scrisă de cronicarul Nestor cu câteva decenii mai târziu povesteşte cum domnitorul a trimis o solie de “zece bărbaţi deştepţi” la bulgarii-magometani de pe Volga, după care la Constantinopol, capitală Bizanţului, şi, în sfârşit la Roma, la catolici (religia iudaică promovata de nişte înţelepţi cazari a fost respinsă din start pe motivul că ruşii nu vor “să-şi piardă patria precum iudaicii pedepsiţi de Dumnezeul şi risipiţi prin toată lumea”).

Aflând că islamul înterzice credincioşilor săi consumarea vinului Vladimir a replicat: “Vinul este o veselie pentru ruşi, nu putem fără el”. Catolicismul a fost respins de asemenea: predecesorii cneazului, inclusiv bunica lui, principesa Olga, care trecuseră la creştinism, “nu acceptau credinţa de la Papa”.

În schimb, solemnitatea, fastul şi frumuseţea slujbei religioase de la catedrala Sf.Sofia din Constantinopol mărturisită de solii întorşi acasă l-a impresionat puternic pe marele cneaz şi alegerea s-a făcut în favoarea ritului bizantin ceea ce a fost şi firesc pentru că Rusia veche aparţinea spaţiului bizantin.
Dar şeful statului puternic rus a fost şi mândru, n-a vrut să se umilească în faţa împăraţilor şi patriarhului bizantini cerându-le trecerea la religia lor.
Fidel caracterului său voinic el a ales varianta de forţă. Cronicile spun că Vladimir s-a îndreptat cu oastea sa spre Korsun (Hersones), vechea cetate grecească aşezată în sud-vestului Peninsulei Crimeea, şi după un asediu scurt, cu sprijinul unuia dintre korsunieni, intră în cetate şi trimite solii la Constantinopol, la basileii Vasile şi Constantin să le spună: “Iată, am cucerit oraşul vostru falnic; am auzit că aveţi o soră bună de măritat, dacă nu mi-o daţi mie, voi face cu capitală voastră ceea ce am făcut cu acest oraş”.

Fiind confruntaţi cu răzmeriţa internă basileii fuseseră înţelegători, dar fermi, trimiţându-i o vorbă: “Nu se cade creştinilor să-şi dea fetele de nevastă unor păgâni. Dacă te botezi, ţi-o dăm, şi ai să dobândeşti şi împărăţia cerurilor, şi ai să fii de-o credinţă cu noi…”.

“Şi porunci Vladimir să fie botezat, scrie Nestor. Însăşi episcopul Korsunului şi preoţii împăraţilor, vestind tuturor, îl botezară în biserică Sfântul Vasile , care se înalţă în centrul oraşului…”

Cu secole mai târziu arheologii ruşi, începând săpăturile la Hersones în 1827, au descoperit ruinele baptisteriului respectiv (lăcaş de botez) şi, în imediată apropiere, bazele catedralei episcopale unde în acelaşi an providenţial, 988, a avut loc şi cununia lui Vladimir cu prinţesa Ana care a venit din Constantinopol cu un alai de preoţi şi funcţionari împeriali de rang înalt.

Mulţi dintre ei au fost învitaţi de marele cneaz la Kiev unde urma să înceapă marea campanie de convertire generală a ruşilor în credinţa lui Isus.
Această rupere de trecut, însă, nu s-a făcut uşor. Răsturnarea idolilor păgâni de piatra şi de lemn şi aruncarea acestora în Nipru, Volhov şi alte râuri ruseşti se desfăşura concomitent cu ceremoniile de botez în masă, în aceleeaşi ape, nu rareori cu plânsete şi strigăte de disperare, iar uneori, ca la Novgorod, cu revolte şi altercaţii.

Totuşi procesul de creştinare a durat aproximativ un secol ceea ce este puţin dacă ne gândim la întinderea ţării. Suediei şi Norvegiei, care s-au creştinat aproape odată cu Rusia, le-au trebuit pentru aceasta 250 şi, respectiv, 150 de ani.

Această orientare spirituală spre Bizanţ a avut pentru Rusia un rol foarte benefic. Bizanţul, la vremea aceea, depăşea ţările Europei Apusene ca nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale.

El era centrul atracţiei culturale a multor popoare mediteraniene, balcanice şi caucaziene. Biserica ortodoxă era sprijinită în Bizanţ de către stat şi, la rândul ei, sprijinea statul. Din acest punct de vedere, aceasta reprezenta un model de biserică – cea mai potrivită vechiului stat rus, în mult mai mare măsură, decât cea catolică.

Reforma lui Vladimir (a domnit până la moartea sa, din anul 1015) a descătuşat treptat potenţialul acumulat în societatea rusă. La început, meşterii invitaţi din Bizanţ, ulterior cei autohtoni, au preschimbat înfăţişarea oraşelor ruseşti, au apărut clădiri şi biserici frumoase, au înflorit arta frescei şi a iconografiei, s-au deschis şcoli, mănăstirile devenind şi centre de răspândire a ştiinţelor unde se scriau sistematic şi se păstrau primele cronice, se traduceau şi se transcriau tratate cu caracter filosofic şi militar.

Cauza lui Vladimir a fost desăvârşită de fiul acestuia, marele cneaz Iaroslav Cel Înţelept (anii de domnie: 1015-1054), care a avut grija de formarea intelectualităţii autohtone (preoţi, învăţaţi, filozofi, scriitori) şi de crearea unui cod de legi scrise, care erau denumite “Russkaia Pravda” (“Dreptatea Rusă”) ceea ce a desăvârşit formarea statului rus feudal.

Dezvoltarea impetuoasă a statului rus a produs o impresie deosebită în lume.

În cronica apuseană “Adam din Bremen” Kievul este numit “podoaba Orientului” şi “rivalul Constantinopolului”. Autoritatea pe plan european a Rusiei Kievene poate fi apreciată şi mai bine din căsătoriile dinastice. Dacă Vladimir si-a luat de soţie pe sora împăraţilor bizantini prin forţa armelor, în perioada de domnie a lui Iaroslav se conturează un alt tablou.

Acesta este căsătorit cu fiica regelui Suediei, sora sa este regina Poloniei, iar cele trei fiice ale acestuia devin, respectiv, reginele Ungariei, Norvegiei şi Franţei. Fiul lui s-a căsătorit cu sora regelui Poloniei, unul dintre nepoţi, cu fiica regelui Angliei, o nepoată a devenit soţia lui Henric al IV-lea, regele Germaniei şi împăratul “Sfântului Imperiu Roman”.

Aşadar, introducerea creştinismului în Rusia Kieveană care a devenit baza ideologică a statalităţii feudale unice a acesteia a jucat un rol progresist.

În secolul următor, luptele dintre numeroşii urmaşi ai lui Vladimir şi Iaroslav pentru moştenire au dus treptat la fărâmiţarea Rusiei Vechi în cnezate mai mici care, fiind dezbinate, n-au luat examenul istoric din 1238 când peste Rusia au năvălit hoardele tătaro-mongolilor. Dominaţia Hoardei de Aur care a durat 250 de ani a frânat mult dezvoltarea ulterioară a Rusiei. 

Autor: Viaceslav Samoşkin

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus