Cutreierând prin bloguri: Consecinţele furtunii

 Frontul invizibil-2

de Ion Grosu 

Arhitectul iese din Primărie şi porneşte agale spre casă. Îşi aduce aminte de ceva şi se întoarce spre „Lumea Copiilor”. În buzunar stă plicul pe care l-a primit pentru semnătură. Atent, cu o singură mână reuşeşte să scoată o bancnotă fără a scoate plicul din buzunar. Se apropie de schimbul valutar şi o întinde.
– Toţi?
– Toţi.
Ia banii, intră în magazin şi se duce la secţia de jucării. Fără a sta mult pe gânduri, cumpără cel mai mare set de „Lego” şi cere să fie împachetat cu fundiţă. Iese din magazin, cu o fericire reţinută, trădată doar de ochii care zâmbesc, intră în primul taxi şi spune adresa. Îşi vede nepoţelul în curtea blocului, jucându-se cu alţi copii. Se apropie de el, urmărindu-l. Copilul e prins de joc şi nu îl observă. Arhitectul îl strigă. Copilul aleargă, simţind că pachetul mare e pentru el. Rupe hârtia imediat şi faţa îi este acaparată de bucuria unei dorinţe împlinite.
– „Lego”…
Arhitectul zâmbeşte blajin, printre riduri şi spune:
– La mulţi ani!

Această dragoste care ne leagă

de Anca Giura 

Care ar fi sacrificiul suprem pe care l-ar face un om pentru a-şi salva mama? Dar, invers, o mamă pentru a-l salva pe cel născut din trupul ei? Despre acest raport extrem şi ingrat este vorba în fiecare rând din reconstituirea asasinatului Ecaterinei Bălăcioiu – căsătorită Lovinescu -, reconstituire efectuată de Doina Jela în volumul Această dragoste care ne leagă. Protagonistele cărţii sunt nimeni altele decât Monica Lovinescu şi mama sa, Ecaterina.

,,În noaptea de 22 spre 23 mai. Un vis, singurul premonitoriu: eram cu mama într-un oraş românesc (dar neidentificat) şi deodată m-am rătăcit de ea. Căutând-o cu din ce în ce mai mare anxietate, am dat, pe o masă de talcioc (…) de hainele ei puse la mezat. Cum întrebam înnebunită, în dreapta şi-n stânga, cineva m-a luat deoparte şi mi-a şoptit că a plecat în munţi la partizani. Cum în aceeaşi dimineaţă am primit o carte poştală de la ea m-am liniştit: nu era primul meu coşmar neanunţând, de fapt, nimic. După ce am reconstituit, de bine, de rău, ceea ce se întâmplase, mi-am dat seama că noaptea cu visul a fost aceea a arestării ei. Probabil că în sinea ei mă chemase în acea clipă în ajutor”.

Doi ani mai târziu, raportaţi la acea noapte nefastă, Ecaterina Bălăcioiu se afundă în comă, în închisoare fiind, de mult lăsată fără medicamente. Considerată moartă, e dusă la morgă, unde se trezeşte printre cadavre. E definitiv (sic!) declarată moartă în 6 iunie 1960. Ajunge aruncată într-o groapă comună, niciodată aflată.