Cutreierând prin bloguri: Unde-i mai bine ca acasă

Blog-notes

de Igor Guzun 

Bloguri au fost, bloguri sunt încă. Am notat câteva dintre acestea în blog-notes.
Petru Blogatu editorialele sale Blogat & sărac.
Blogul NATO, fostul blog socialist şi blogul ţăranilor şi intelectualilor.
Blogada Leningradului, cont blogat şi blogat în circulaţie.
Poetul rus Aleksandr Blog şi „N-oi uita vreodată, Dulce Blogovină…”, de Mihai Eminescu.
Blog de gheaţă, demisie în blog şi blogul sanitar.
Întrebarea „Staţi la blog?” şi serialul TV „La blog”.
Blog-daproste, blog-oslovit şi blog-oveştenie!

Fumatul povestit celor mici

de Blog ciotkos 

Eu, de obicei, scriu la teme universale, ca să fiu citit de un public foarte larg. Adică am avut vizitatori chiar şi din America. Posibil că o fost Mihai, dar mie îmi place să cred că oameni de la NASA, atunci când eu am scris tangenţial despre extratereştri.
Postarea asta o să fie însă despre un om care o fumat ocazional, apoi – regulat, apoi o lăsat. Eu nu insist că aici ciclul s-o încheiat, pentru că ceea ce a urmat încă nu s-a întâmplat. El o încercat să fumeze ca să vadă cum e asta. De câteva ori. Apoi încă de câteva ori. Apoi o descoperit că asta ucide timpul bine. Literalmente – viaţa-i prea lungă şi o bună parte din timp trebuie ucisă oricum. Adică, omului îi e greu să nu facă nimic. Aşa că fumează. Sau oamenii sunt obişnuiţi să facă mai multe lucruri concomitent pentru că nu vor să piardă timpul făcând doar un lucru. De exemplu, în tinereţe asta putea fi făcut: lecţiile ascultând muzică sau jucatul la computer împreună cu mâncatul. Deam’ care şi ce copilărie o avut. Cu timpul oamenii consumă mai mult, mai ales că economia cere asta. Şi mulţi oameni cât vorbesc – beau cafea şi fumează . Fac trei lucruri o dată. Şi n-ai impresia că stai total degeaba, şi mâinile se mişcă.
Oamenii încep cu a fuma în timpul discuţiilor, dar ajung la a discuta în timpul fumatului […]

Opere renegate

de Andreea Chebac

Există o serie de scrieri pe care autorii le-au renegat la sfârşitul vieţii lor şi pe care au dorit să le facă să dispară. Singurul motiv pentru care acest lucru nu s-a întâmplat este acela că executorii lor testamentari nu au respectat ultimele dorinţe ale defuncţilor. Dacă cererile le-ar fi fost scrupulos îndeplinite, nu am fi avut ocazia să ne mai bucurăm de capodopere recunoscute pe plan mondial. Opera lui Kafka ar fi dispărut fără urmă, deoarece acesta a cerut să fie distrusă chiar pe patul de moarte. Însă Max Brod, cel mai bun prieten al autorului, şi el scriitor la rândul lui, a ales să publice scrierile ce i-au fost date.

Chiar autorul Eneidei s-a arătat dezamăgit de creaţia sa, iar Nabokov a vrut să ne lipsească de romanul Originalul Laurei. Adăugaţi la toate acestea imaginea scriitoarei Charlotte Brontë încercând să ardă manuscrisul romanului său, Emily.
Şi atunci trebuie să ne întrebăm: este incorect faptul că nu s-a respectat dorinţa autorului sau un scriitor pierde dreptul asupra operei sale după moarte?