Însă omul nu s-a lăsat mai prejos, a ispitit în permanență firea divină a lui Iisus. Episodul de pe cruce îl auzim în continuare și azi: „Dă-te jos de pe cruce ca să credem în Tine!”. O atitudine de care omul nu s-a debarasat niciodată: să Îl vedem, să vindece lumea a treia și așa mai departe. Îi cerem lui Dumnezeu la nesfârșit să „demonstreze” cine e El.
Însă acest tip de ispitire a trecut mai departe deja. Să ispitim tot ce se acoperă cu numele lui Dumnezeu. Am citit zilele trecute într-o revistă din România că o jurnalistă s-a dus să se spovedească la diferiți preoți, mințind că e o soție bătută. Scopul, e limpede, era să afle ce sfaturi primesc soțiile care sunt supuse violenței domestice.
Tot articolul mi-a provocat un fel de jenă. Mă simțeam umilită atât ca femeie, cât și ca ortodoxă. A fost ceva în genul filmelor de duzină în care soția plătește un fotomodel să testeze fidelitatea soțului. O dată pentru că nu știm exact ce a mințit ea la spovedanie, a doua oară pentru că nu s-a sfiit să înșele o taină a bisericii care pentru foarte mulți dintre noi e sfântă.
Eu înțeleg că există oameni care nu cred în Dumnezeu, dar să folosești astfel o sfântă taină, ca să demonstrezi că preoții nu dau sfaturile care trebuie, e o agresiune față de cei care cred. Sigur, un om care nu crede în spovedanie nu are cum să înțeleagă că și răspunsul preotului ține de credință. Dar nici măcar nu e vorba despre asta, ci despre societatea în care trăim.
Noul Testament ne spune: să îți iubești soția ca pe tine. Iar în ortodoxie prima condiție a cununiei e iubirea dintre soți. Unde e bătaie, nu e iubire, unde nu mai e iubire, nu mai e cununie. Dar nici despre asta nu e vorba acum.
Suspiciunea asta grețoasă pe care o avem noi, fiecare față de fiecare, în orice situație de viață, e oribilă. Hai să ne facem că ne spovedim să vedem ce zice popa. Deși pot garanta un lucru: atunci când omul nu primește răspunsul dorit la spovedanie (fie că e cel potrivit sau nu), el schimbă duhovnicul ori de câte ori e nevoie până are încuviințarea pe care o caută. Indiferent dacă e vorba de divorț sau altceva. Știți de fapt care e adevărata noastră problemă?
Că mai bine înșelăm decât să dialogăm. Mai bine mă duc „sub acoperire” la popa și după asta îl torn în presă. Fac și vizualizări, și pe deasupra arăt încă o dată tuturor cât de înapoiată e biserica!
Și ce s-a schimbat după acel articol? În afară că femeile credincioase s-au simțit trădate, iar cele maltratate – tot așa? Nici nu contează cine de către cine, contează doar rezultatul.
Evident că atâta vreme cât Biserica Ortodoxă Română are centre de adăpostire a femeilor care trec prin violență domestică ne dăm seama care e atitudinea oficială a bisericii, însă stau și mă întreb de ce platformele sociale laice care luptă cu violența nu s-ar adresa omenește structurilor bisericești, pentru consultări comune, pentru dialogul cu preoții din parohii, pentru a vedea care sunt căile concrete de prevenire. Adică e o temă foarte bună pentru conferințele preoțești, unde să se discute în detaliu această plagă oribilă a societății (violența).
Sunt atâtea căi de a ajuta real. Sunt atâtea canale prin care se poate comunica. Nu trebuie să fii credincios sau necredincios ca să lupți împotriva violenței. Că există preoți care cred altceva? E foarte posibil ca să primim răspunsuri similare de la mamele și tații noștri, de la psihologi, de la prieteni. Prejudecățile unei societăți nu sunt neapărat ale bisericii.
Dar ce nevoie e de dialog când putem da vina pe biserică? Nu e bine așa? Nu e mai ușor să ne urâm decât să fim prieteni și să lucrăm împreună?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
