Timpul.md

Actualitate 12 Martie 2019 | 06:53

Dacă NATO nu ar fi existat ar fi trebuit inventat

 Creată în vremurile tulburi de după cel de-al doilea Război Mondial, când Europa era copleşită de distrugerile şi ororile acestuia, iar ameninţările la adresa jumătăţii continentale rămase democratice erau încă active, Alianţa Nord-Atlantică s-a dovedit a fi garantul securităţii în faţa haosului, a neîncrederii şi a ameninţării sovietice.

Coincidenţă sau nu, astăzi, după 70 de ani de existenţă şi evoluţii, NATO se regăseşte, într-o formă modernă, în faţa aceloraşi ameninţări. De-a lungul istoriei sale tumultuoase, NATO şi-a demonstrat capacitatea de a-şi îndeplini obiectivul pentru care a fost creat, a făcut faţă contestărilor privind nevoia existenţei unei astfel de Alianţe şi a avut un rol fundamental în rezolvarea problemelor de securitate globală. Rămâne ca astăzi să se demonstreze că Alianţa secolului XXI poate fi la fel de eficace ca şi antecedenta de pe timpul Războiului Rece.

Cu o istorie remarcabilă, NATO, cea mai importantă şi mai durabilă alianţă militară din lume, rămâne la fel de relevantă astăzi, ca si la începuturile sale.



O serie de evenimente, petrecute în perioada 1947 - 1948, au determinat naţiunile din Europa de Vest să se preocupe de securitatea lor fizică şi politică, iar Statele Unite să se implice mai mult în afacerile europene.

Războiul civil din Grecia, tensiunile din Turcia, o lovitură de stat cu sprijin sovietic în Cehoslovacia, culminând cu blocada Berlinului de Vest ca răspuns la unificarea Germaniei de Vest, precum şi ascensiunea alarmantă a partidului comunist din Italia, impuneau o soluţie colectivă de securitate pentru ţările din Europa de Vest. În acest context, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul de la Bruxelles, în martie 1948, tratat ce oferea apărare colectivă şi care prevedea că dacă una dintre aceste naţiuni ar fi fost atacată, ceilalţi sunt obligaţi să o ajute şi să o apere.

Concomitent, aceleaşi îngrijorări, amplificate de criza din Berlin, ce adusese SUA si URSS în pragul conflictului, se manifestau şi pe ţărmul celălalt al oceanului, unde oficialii americani considerau că o Europă occidentală puternică va fi vitală pentru prevenirea expansiunii comuniste pe întreg continentul. Cu European Recovery Program (Planul Marshall) în funcţiune, Administraţia Truman ia în considerare o alianţă militară cu Europa. În aceste condiţii, la 4 aprilie 1949, în baza Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington de către zece ţări din Europa de Vest şi două din America de Nord (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda, SUA) ia naştere Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN).

Esenţa NATO este apărarea colectivă, care oferă asistenţă reciprocă, inclusiv ajutor militar, în cazul unui atac asupra unei părţi sau a părţilor semnatare ale tratatului.

Epoca Războiului Rece se contura

Succesiunea evenimentelor cu impact major asupra securităţii europene şi nu numai, testul nuclear sovietic din 1949 şi războiul din Coreea, cu un an mai târziu, au determinat statele membre să consolideze capacităţile operaţionale ale Alianţei şi să stabilească o structură de comandă integrată.

Atunci a luat fiinţă şi a intrat în funcţiune Supreme Headquarters Allied Powers Europe - SHAPE, cu sediul în Rocquencourt, la periferia Parisului şi al cărui prim comandant a fost generalul (US) Dwight D. Eisenhower.



După trei ani, aliaţii au înfiinţat funcţia permanenta de secretar al NATO, în Paris, şi au numit primul Secretar General al NATO, în persoana Lordului Hastings Lionel Ismay (UK).

Chiar dacă înfiinţarea NATO nu a fost determinată exclusiv de potenţiala ameninţare militară ci şi de interese ideologice, economice şi geopolitice, Alianţa a avut un rol decisiv în protejarea Occidentului în procesul de reconstrucţie şi modernizare economică a Europei Occidentale.

În anul 1952, NATO, în cadrul procesului de extindere, include Grecia şi Turcia, iar trei ani mai târziu, Republica Federală Germania.

Din această perspectivă, 9 mai 1955, odată cu intrarea RFG în NATO, reprezintă momentul de referinţă, considerat începutul Războiului Rece. Cinci zile mai târziu, 14 mai 1955, Uniunea Sovietică şi ţările sale satelit au încheiat Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală – Tratatul de la Varşovia.



Relaţiile tensionate dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, încă din timpul războiului, chiar dacă au luptat împreună, au continuat şi după acesta, nemulţumirile transformând-se într-un sentiment copleşitor de neîncredere şi ostilitate reciprocă. Expansiunea sovietică postbelică în Europa de Est a alimentat temerile multor americani faţă de un plan rusesc de a controla lumea.

Propaganda din primii ani de după război şi, mai ales, din timpul războiului coreean (1950-1953) au creat un climat de frică şi chiar isterie împotriva comunismului ce a dat un impuls extraordinar industriei de apărare şi, implicit, economiei Statelor Unite.

Într-o atmosferă atât de reciproc ostilă, URSS, ca răspuns la retorica agresivă a oficialilor americani, a intrat în această cursă a înarmărilor şi a adoptat abordarea intervenţionistă a relaţiilor internaţionale.

Ca rezultat, mizele războiului rece au fost periculoase. Epoca atomică, implicarea spaţiului în această cursă a înarmărilor, eradicarea comunismului în SUA şi în afara acestora, împreună cu răspunsul militar şi ideologic al Moscovei şi aliaţilor ei, au făcut ca lumea să se afle sub ameninţarea ideologică, politică şi economică a comunismului şi a mişcărilor revoluţionare din lumea a treia sau sub presiunea unui capitalism internaţionalizat şi în extindere.

În fata acestor provocări, NATO, prin cel mai înalt organism decizional al său, Consiliul Nord-Atlantic, a adoptat, în anul 1956, o rezoluţie pentru aprobarea unui raport al experţilor cu recomandări pentru cooperare politică, economică şi culturală. Rezoluţia a sugerat extinderea zonei de aplicare a tratatului pentru întreaga lume, considerând că influenţa şi interesele membrilor săi ar putea fi periclitate în afara spaţiului NATO. Astfel, NATO a primit în mod oficial şi o sarcină economică, cea de a susţine piaţa liberă.



Anul 1957 este considerat un an de referinţă în istoria NATO. Lansarea de către URSS a primului satelit în spaţiu generează criza „Sputnik” precum şi debutul aşa numitei „Curse a Spaţiului”.

Toate acestea au impus necesitatea consolidării cooperării politice şi ştiinţifice în cadrul NATO. Prin urmare, Alianţa a decis să intensifice consultările politice şi să creeze Programul ştiinţific NATO, recunoscând astfel importanţa deosebită a ştiinţei şi tehnologiei pentru comunitatea Nord-Atlantică. Progresul în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei putea juca un rol decisiv în determinarea securităţii naţiunilor şi a poziţionării lor ulterioare în afacerile mondiale.

În acelaşi an, NATO a adoptat „Doctrina represaliilor masive” ca strategie de descurajare. Prin aceasta, Alianţa şi-a asumat o lovitură nucleară asupra Pactului de la Varşovia în cazul unui atac militar, precum şi un atac nuclear preemptiv în cazul unei ameninţări la adresa ţărilor NATO. Pe cale de consecinţă, potenţialul nuclear al Statelor Unite a devenit astfel baza pentru securitatea statelor membre ale NATO.

Apogeul acestor „curse” a fost atins în anul 1960, când URSS a dezvoltat programul de rachete intercontinentale prin care îmbunătăţeşte eficacitatea strategiei anterioare, iar NATO a adoptat Strategia răspunsului flexibil. Strategie care a presupus opţiunea războiului convenţional şi utilizarea potenţialului nuclear ca o ultimă soluţie.

O ameliorarea a relaţiilor tensionate dintre cele două blocuri se întrevede în anul 1967, când „Raportul Harmel” sugerează că un element de echilibru va îmbunătăţi relaţiile dintre Alianţa Nord Atlantica şi Blocul Estic. Ca urmare, NATO a adoptat politica apărării statelor membre şi relaxarea tensiunilor cu ţările comuniste.



Efectele acestei politici conciliante apar după anul 1970, când SUA şi URSS şi-au redus stocurile de arme şi sistemele de apărare antirachetă (Strategic Arms Limitation Treaty - SALT I), iar, prin semnarea Acordul de la Helsinki, şi-au reiterat angajamentul de a nu interfera în afacerile interne, de a soluţiona paşnic disputele internaţionale şi de a respecta drepturile omului. Folosirea diplomaţiei în locul acţiunilor militare reprezenta o nouă abordare a relaţiilor internaţionale.

Din păcate, intervenţia sovietică în Afganistan (1979), precum si intervenţia SUA în sprijinul luptei anticomuniste în America Centrală şi în sprijinul mujahedinilor din Afganistan în lupta acestora împotriva guvernului pro rus, care ceruse asistenţa militară Uniunii Sovietice, a pus capăt destinderii relaţiilor internaţionale. La toate acestea s-a adăugat ameninţarea Moscovei la adresa Europei, prin dislocarea sistemelor de rachete de-a lungul frontierei sale occidentale.

Urmare a acestor evoluţii, NATO a desfăşurat sisteme de rachete americane, cu capacitatea de a transporta arme nucleare, în întreaga Europă.

Efortul imens şi pierderile suferite în Afganistan, problemele economice din ce în ce mai grave, precum şi frământările politice interne, prevesteau colapsul URSS.

În anul 1982, Spania a fost primul stat, după 1955, care se alătura Organizaţiei Nord-Atlantice.



Ajungerea la putere a lui Mihail Gorbaciov (1985) şi introducerea celor două politici, de deschidere (glasnost) şi de reforme economice (perestroika), a dus la îmbunătăţirea relaţiilor dintre NATO şi Pactul de la Varşovia. Patru ani mai târziu, SUA şi URSS au ajuns la un acord cu privire la sistemele de rachete balistice şi de croazieră şi au început eliminarea arsenalele lor (Intermediate-Range Nuclear Forces-INF).



Summit-ul istoric dintre preşedintele american George Bush şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov, din Malta, la 3 decembrie 1989, a făcut ca epoca Războiului Rece să fie considerată istorie. Evenimentele se succed rapid şi începea prăbuşirea blocului estic şi a URSS. Deschiderea punctelor de trecere dintre cele două Germanii, revoluţiile din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, România, căderea zidului Berlinului şi Unificarea Germaniei (octombrie 1990) demonstrau ireversibilitatea schimbării. Alături de celelalte evenimente, destrămarea Pactului de la Varşovia (mijlocul anului 1991) şi a Uniunii Sovietice (sfârşitul anului 1991) impuneau concluzia că Războiul Rece se terminase. Pierzând-şi principalul rival, motivele oficiale ale existenţei NATO au dispărut. Dar...

Înainte de a fi dizolvat însă, Pactul de la Varşovia a lansat propunerea unui „nou sistem european de securitate”, care să includă ambele alianţe foste rivale.

Evoluţiile se complicau din nou...

https://monitorulapararii.ro 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus