Timpul.md

Moldova 27 Aprilie 2020 | 14:00

Dacă nu vom învăța să fim împreună, riscăm să nu mai existăm

Gânduri academice pe timpuri epidemice.

„Quando finisce la partita il re ed il pedone finiscono nella stessa scatola”. „După ce s-a terminat partida de șah, regele și pionul ajung în aceeași cutie”.
(Proverb italian)

Un virus invizibil și insesizabil a creat întregii lumi probleme cât se poate de vizibile și sesizabile. Lumea oscilează între paralizia voinței și derută și împreună cu lumea, țara noastră traversează aceeași perioadă de neliniște și incertitudine. Medicii luptă din răsputeri contra inamicului surprinzător chiar și pentru ei, care sunt obișnuiți cu de toate, în timp ce noi, potențialii pacienți, stăm pe la casele noastre în izolare socială și așteptăm să vină termenul la care măsurile de urgență nu vor mai fi necesare.

Dar, vorba ceea, tot răul e și cu binele lui. Însingurarea, fie și forțată, care anulează agitația și alergătura cotidiană, ne permite să mai stăm pe gânduri, să vedem pe unde greșim, pe unde nu, să înțelegem mai clar ce este fundamental în viața noastră și ce este secundar sau mai puțin semnificativ. Avem la dispoziție destul timp liber pentru a încerca să ne analizăm fără ură și părtinire trecutul, să deslușim mai limpede învățămintele lui, să apreciem cu luciditate, dând emoțiile la o parte, prezentul și să întrevedem în păienjenișul perspectivelor diverse conturul unui viitor comun, mai mult sau mai puțin cert.
Mie personal, destinul mi-a mai oferit ocazii de a fi izolat forțat de societate și poate că și din acest motiv, încerc de mai demult să convertesc binele din rău și să încerc să descâlcesc sofisticatele relații dintre trecutul, prezentul și viitorul țării noastre. Un personaj al celebrului roman ”Toți oamenii președintelui” al scriitorului american Robert Penn Warren zice: ”Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu mai ai altceva din care să-l faci”. Să mai încercăm o dată, pentru că, vorba ceea, încercarea vină n-are.

Acum 10 ani, am publicat un articol intitulat ”Moldova: în viitor din veșnicie”, iar peste trei ani am prezentat, în cadrul Academiei de Științe, prelegerea academică ”De la Basarabia la Republica Moldova. Frământări personale în contextul evenimentelor istorice”. În 2017 am adresat conducerii țării o scrisoare deschisă, în care mi-am expus poziția în privința problemei transnistrene.

Recitesc acum cele scrise atunci și îmi dau seama, cu amărăciune, că în anii care au trecut de atunci nu s-a schimbat nimic. Sunt ani pierduți nu doar pentru dezvoltarea Republicii Moldova, pentru crearea unor condiții normale în viața oamenilor. S-ar putea să fie pierduți chiar și pentru existența ulterioară a statului ca atare, și a oamenilor care îl populează. Nu suntem romancieri de genul lui Marcel Proust ca să pornim în căutarea timpului pierdut, scriind propoziții lungi și frumoase, suntem oameni ancorați în realitate și trebuie să recuperăm cele pierdute, acționând energic și intens. Altminteri, dacă vom contempla cu indiferență și în continuare cele ce se întâmplă în jur, riscăm să pierdem definitiv țara și populația ei.

Ca să ne convingem, dacă ar mai fi nevoie de dovezi în plus, cât de minime sunt schimbările ce au intervenit în viața țării în decursul unui deceniu, să recapitulăm câteva idei pe care le-am scris acum 10 ani: ”Uitaţi-vă cum se împotmolesc în acest trecut, ca într-o mlaştină, politicienii ce se află acum la putere. Picioarele lor sunt legate de obide, spaime, ignoranţă şi minciună. Ei nu vor sau nu sunt capabili să se edifice profund şi obiectiv nici în cele ce au fost, nici în realitatea de astăzi. Din această cauză ei nu pot merge mai departe, spre ceva nou…

Să începem a studia nu istoria emoţiilor, a supărărilor şi obidelor, ci istoria civilizaţiilor. Sau istoria modalităţilor de creare a condiţiilor necesare pentru o viaţă politică, economică, spirituală, socială normală. Va fi mai util decât să ne tot cramponăm de vechiul roman istoric despre războaie şi prigoniri, decât să ne deplângem soarta, sperând că cineva ne va da pomană şi vom scăpa de sărăcie…

Haideţi să tragem din istorie învăţăminte corecte şi să mergem mai departe. Ce ne poate feri de repetarea a ceea ce a fost? Ce poate fi contrapus invidiei, neîncrederii, depresiilor, care au copleşit societatea moldovenească acum? Un sistem de valori superior celui, în ale cărui limite gândesc şi acţionează politicienii actuali.

Dacă dorim să ne schimbăm viaţa în bine, dacă dorim să nu admitem repetarea ferocității represiunilor staliniste (un exemplu din trecut) sau coşmarul războiului civil din Transnistria (un exemplu recent), dacă dorim să trăim într-o societate sănătoasă, trebuie să schimbăm omul însuşi, atitudinea omului faţă de om. Aici se află acea piatră unghiulară pe care, dacă nu o punem la temelie, toate încercările noastre de a edifica în republică o viaţă mai bună vor fi sortite eşecului…
Cuvântul "politică" are două sensuri. Unul negativ, prin care se subînţelege lipsa de principialitate şi venalitatea. Al doilea – este sensul primar, serios, european, care are în vedere contopirea intereselor particulare cu cele comune…

Pentru a găsi ieşirea din impasul în care ne aflăm astăzi, trebuie să regândim problemele ţării noastre la nivelul cuvenit. La nivelul filosofiei politice şi al axiomaticii religioase. La nivelul unor modele economice – discursive, complicate. În caz contrar, vom rămâne mult şi bine acolo unde ne aflăm astăzi”.
Ce s-a întâmplat în acești 10 ani? La prima vedere, s-a produs o sumedenie de evenimente politice, alegeri la toate nivelurile, s-au schimbat repede și spectaculos ca imaginile dintr-un caleidoscop președinți, majorități și minorități parlamentare, guverne, primari și consilieri. În realitate însă, a rezultat formula pitorescului personaj caragialesc Farfuridi: „să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”. Deși toți politicienii noștri au parafrazat în fel și chip adagiul visător al lui Ion Creangă „N-ar fi rău să fie bine-n țara asta”, nimeni dintre vechii rămași și noii veniți la putere nu a reușit să formuleze și cu atât mai mult să pună în aplicare vreun plan profund, cu bătaie lungă, de efectuare a unor modificări reale și raționale în viața Republicii Moldova.
Toți politicienii au speculat parcă din inerție cu factorul geopolitic și vectorii de politică externă, au apelat periodic la diferiți protectori din străinătate, dar nimeni nu a catadicsit să se consacre unor activități concrete de amploarea cuvenită, orientate spre binele majorității populației. Iar majoritatea populației votează cu speranța schimbării în bine, dar se alege cu același spectacol tragicomic al nesfârșitei lupte sterile pentru putere de dragul puterii. Cuvântul care se asociază cel mai frecvent cu puterea de stat de la noi este ”corupție”, iar punctul culminant și simbolul acestei corupții este furtul miliardului, care ne-a consolidat faima proastă pe arena internațională.

Economia funcționează târâș-grăpiș, de azi pe mâine, fără a se dezvolta realmente, de aceea primele lovituri aplicate de criza generată de răspândirea COVID-19 au dezvăluit faptul că statul a rămas fără resurse și este nevoit să „cârpească” lacunele, împotmolindu-se în datorii noi.

Se năruiește văzând cu ochii Academia de Științe care nu este doar instituția fundamentală a țării, ci o instituție fundamentală a statalității ei. S-a tot dus lupta pentru fotoliul de președinte al Academiei. Cineva a câștigat, cu toate atributele funcției – subalterni, aparat birocratic, mașină la scară etc., dar fără instituții de cercetare științifică…

Reintegrarea Transnistriei este declarată și chiar este unul dintre obiectivele prioritare ale statului nostru, chezășia existenței lui în continuare, cu toate acestea reglementarea transnistreană încă nu a devenit o cauză a întregii populații și bate pasul pe loc.


Părea că după multe decenii de ateism sovietic, Biserica și-a recucerit rolul de piatră unghiulară a statalității, dar, după cum se vede, atașamentul față de credința creștină rămâne unul preponderent formal, la Biserică se apelează doar pentru respectarea ritualului, pe când ea poate și trebuie să fie un factor-cheie pentru cultivarea unei societăți morale și pentru menținerea verticalității coloanei vertebrale a neamului. Se pare că n-am însușit cum se cuvine o lecție ce ne e predată de milenii: președinții, guvernele, parlamentele vin și se duc, și doar Dumnezeu rămâne veșnic deasupra noastră, alături de noi și în noi.

De multă vreme nimeni nu mai are încredere în nimeni. Politicienii nu au încredere unii în alții și nici în cetățeni. Iar cetățenii le plătesc cu aceeași monedă nu numai unor politicieni anume, ci și statului ca atare. Trăim într-o țară în care plecarea în străinătate începe să fie performanța individuală supremă. Pierderile demografice actuale ale Moldovei le-au depășit deja cu mult pe cele provocate de deportările staliniste. Emigrarea sutelor de mii de compatrioți de-ai noștri a devenit un diagnostic trist, dar corect al maladiei sociale care a afectat Moldova. Ea a devenit deja cronică și, din nefericire, ne-am și obișnuit cu ea și părea că nimic nu poate fi schimbat și că așa va fi întotdeauna, dar a dat buzna peste noi maladia biologică – ea a afectat toată omenirea și a agravat problemele Moldovei până la limita după care, dacă nu vom întreprinde nimic și în continuare, ne așteaptă nu doar degradarea continuă, ci chiar, fără exagerare, pieirea. Cei care se consideră elita politică a țării ar trebui să se gândească la un proverb italian despre jocul de șah (dar, de fapt, nu numai despre jocul de șah): ”După ce s-a terminat partida, regele și pionul ajung în aceeași cutie”. Pandemia cu victime ilustre și cu imposibilitatea ca oamenii mari și tari să se trateze peste hotarele țării lor nu face decât să confirme înțelepciunea italienilor, care, apropo, acum sunt printre cei mai afectați de ravagiile noului virus.
Epidemia a arătat că în această lume noi nu prezentăm interes pentru nimeni și nimeni nu are nevoie de noi. De fapt, la nivel de state, nimănui nu-i pasă de alții. Fiecare țară s-a izolat și a purces de sine stătător la combaterea pandemiei. În această mare mondială învolburată, Republica Moldova s-a dovedit a fi o corăbioară mică, al cărei semnal SOS e ignorat de toate antenele. Speculațiile politice anterioare cu refrenul obsedant ”Comunitatea mondială ne va ajuta” s-au dovedit a fi o cacealma. Fiecare își păstrează colacii de salvare pentru propriii naufragiați. Dacă nu o să înțelegem nici în ceasul al unsprezecelea acest adevăr ce merită statutul de truism, înseamnă că nimic nu ne va mai putea salva.

Statul nu face față propriilor angajamente și îndatoriri. Nimeni nu știe ce și cum va fi mâine. Și cum se comportă în aceste condiții politicienii? Păi, la fel de iresponsabil ca și mai înainte, de parcă în jur nu s-ar întâmpla nimic ieșit din comun. Ei își continuă lupta politică absurdă care a dus Republica Moldova în impas cu mult înaintea epidemiei. Așadar, nimic nou sub soare, deoarece „covidul” nostru se numește corupția „legalizată”, din care cauză hoții miliardului se pare că nu vor mai fi prinși niciodată... Corăbioara șubredă a țării se duce la fund, iar politicienii se încaieră pe punte și se îmbrâncesc, încercând că ocupe cele mai bune cabine și locul de pe pasarela de comandă.

Văzută prin prisma experienței mele personale, această imagine apocaliptică îmi trezește doar amărăciune. În calitate de ambasador, ministru al apărării și șef al serviciilor speciale, am avut onoarea să lucrez în mandatele a trei președinți ai Moldovei. Fiecare dintre cei trei avea propriul caracter, propriul stil de guvernare și de comunicare cu oamenii. Și atitudinea populației față de ei era diferită. Unora le plăcea un președinte, altora altul, dar fiecare dintre ei se afla la cârma statului și oricare politician rațional și oricare funcționar de stat dotat cu simțul răspunderii își întemeia atitudinea față de președinte anume pe această axiomă. Nimic personal, doar interesele statului și servirea lui. Cu toate că în anul 2005 am fost arestat, iar apoi condamnat într-o cauză penală fabricată la comanda lui Voronin, nu mi-am permis niciodată să-l ofensez pe cel care mi-a distrus o bună parte din viață. De aceea îmi este foarte neplăcut să remarc, cât de mult au degradat în prezent relațiile dintre politicienii moldoveni. Ei se împroașcă în permanență cu noroi, se acuză reciproc de activități criminale (dar nimeni nu prezintă organelor de drept probele corespunzătoare), nu se sinchisesc să recurgă la calomnia crasă și la limbajul licențios.

Chiar și pe fundalul degradării generale a moravurilor politicienilor noștri, se remarcă prin vulgaritate și tupeu președintele „Partidului Nostru”, primarul municipiului Bălți, Renato Usatâi. Mulți politicieni, funcționari de stat și oameni de stat moldoveni au fost țintele „criticii” sale triviale și indecente, dar cele mai multe și mai remarcabile „performanțe” au fost atinse de edilul bălțean în procesul de împroșcare cu noroi a președintelui Igor Dodon. Președintele își are adepții și alegătorii săi, își promovează propria politică, iar în ce măsură aceasta este corectă, eficientă și susținută de cetățeni vom afla foarte curând, după alegerile prezidențiale ordinare ce urmează să aibă loc la toamnă. Dar să-l hărțuiești în permanență cu injurii pe șeful statului doar pentru că se numește Dodon, este o îndeletnicire nedemnă pentru un politician care pretinde ca el însuși să fie considerat serios și respectabil.

Lui Usatâi îi place să repete că părinții săi sunt pedagogi și l-au crescut în așa fel ca să devină un om cumsecade, dar când îl vezi cum îi atacă cu sudălmi brutale, ca la gura cortului, chiar și cu înjurături indecente pe toți cei care nu îi sunt pe plac, începi să ai mari îndoieli în privința faptului că are cei ”șapte ani de acasă”. Nici chiar în Postul Mare și în Săptămâna Patimilor el nu a reușit să se abțină de la împărțirea la dreapta și la stânga a perorațiilor denigratoare în manieră mitocănească. S-ar părea că are destule de făcut – orașul Bălți se confruntă cu o sumedenie de probleme grave, pe care ar trebui în mod normal să le soluționeze primarul. Edilul bălțean preferă însă să se producă în public la scară națională, stârnind zâzanie într-o societate profund deprimată din cauza epidemiei și a crizei social-economice.

De fapt, Usatâi este doar cel mai zgomotos și mai obraznic dintre politicienii moldoveni „circari”– numele lor este Legiune! – care au transformat activitatea de gestionare a statului într-un bâlci ordinar. Firește că nu pledez pentru anularea concurenței politice și a luptei de idei, însă acestea ar trebui să se desfășoare într-o formă corectă, în conformitate cu normele legii, ale moralității elementare și ale bunului-simț comun. Sudalma imundă, calomnia, șantajul, terfelirea în noroi a oponenților nu sunt ceea ce se numește politică veritabilă. Cei care nu își dau seama de acest adevăr simplu, dar fundamental, trebuie să fie sancționați de societate.

Acum zece ani am lansat în cadrul unei campanii electorale un apel laconic: „Încredere”. Sunt convins și astăzi, că și acum 30, 20, 10 ani și mai ales în prezent avem nevoie de încredere reciprocă. Dacă politicienii vor continua să dezbine societatea, riscăm să pierdem definitiv și statul, și populația. E timpul să ne oprim, să ne îndepărtăm de malul prăpastiei, să restabilim încrederea reciprocă și să ne unim pentru a soluționa problemele noastre comune. Acest imperativ pare atât de evident, încât orice persoană dotată cu rațiune și bun-simț ar trebui să se întrebe cu nedumerire, de ce clasa politică procedează altfel. Eu însă sunt istoric și, în virtutea activității profesionale, nu mă confrunt cu nedumerirea. Din păcate, trecutul nostru abundă în pilde de comportament similar.

Călcăm atât de des în aceleași gropi, încât se impune involuntar întrebarea: oare n-o fi fiind în noi înșine, în istoria noastră vreo meteahnă ascunsă, care ne împiedică să ne dezvoltăm normal, să ne propunem obiective demne de a fi realizate și să le realizăm? Oare n-o fi existând o matrice moldovenească specifică, ce ne pecetluiește întru perenitate felul de a fi și de a gândi? De ce nu ne respectăm și nu ne prețuim pe noi înșine, de ce ne lăsăm măcinați de complexul de inferioritate? Și dacă suferim de această boală, cum am putea-o trata? Vom găsi oare antidotul sau această calamitate națională nu se va sfârși niciodată?

E tristă constatarea, dar adevărată: elita noastră politică a învățat de multă vreme să se adapteze la orice regim, fie el totalitar, democratic, monarhic, oligarhic, sovietic, liberal european, oricare. Să însemne asta oare că politica omnivoră și oportunismul total au devenit ideologia noastră de stat? Dacă-i așa, e slută treaba, slută de tot. Interesele efemere, imperativele de genul „ia banii și fugi” nu pot deveni liantul unui popor. Elita intelectuală și cea de afaceri, politicienii, poporul, toate straturile societății trebuie să se unească în jurul unor idealuri comune nobile. Că doar nu ne-o fi sortit să ne irosim bunurile materiale și spirituale, neprețuita energie umană și, la urma urmei, viețile noastre pe interminabilele și absurdele controverse despre ceea ce ne-a fost impus acum 100, acum 200 de ani sau ne este impus acum sau despre „viitorul luminos”, care de zeci de ani nu mai reușește să devină prezent!

Situați la intersecția drumurilor militare ale Europei, am fost întotdeauna ostaticii poziției noastre geografice. Altcineva, nu noi, decidea care ne sunt frontierele și cărui stat îi aparținem. Am trăit prea mult timp modelându-ne viața pe calapoadele altora. Ieșirea din componența URSS ne-a lăsat goi și neajutorați în fața istoriei. Am început să ne mișcăm haotic, aidoma particulelor browniene.

Unul dintre eșecurile principale în procesul de edificare a statului nostru nou constă în faptul că, din păcate, conducătorilor le lipsește modul de gândire propriu oamenilor de stat. Nivelul și calitatea administrării statului au degradat până la o limită periculoasă, iar gradul de pregătire și competență al celor de la guvernare s-au redus până la cota numită de folclor „la genunchiul broaștei”. A fost suficient să-și facă apariția un virus invizibil, pentru ca edificiul statului să se clatine ca în timp de cutremur. Oricare flecar de cartier se consideră politician și om de stat, deși populația își dă seama perfect că are de a face cu figuri provizorii, cu formații parazitare efemere pe scena politică a țării.

Activitatea politică, al cărei sens constă în găsirea consensului între două forțe care se confruntă în lupta pentru putere, în elaborarea unor reguli de joc comune care să fie respectate de toți fără excepție, se reduce în Republica Moldova la intrigi, controverse, conflicte, iar în ultimă instanță, la înșelarea și înjosirea populației care nu mai crede de multă vreme că e posibil să i se întâmple ceva bun, pentru că e dezamăgită, înmărmurită în nedumerire, supusă stresului și depresiei, săracă, chinuită de problemele cotidiene mari și mici.

Cu vreo două secole în urmă, în 1831, un autor anonim din Basarabia i-a expediat o plângere lui A. H. Benkendorf, șeful Secției a III-a a Cancelariei Alteței Sale Imperiale. Pe cine se plângea acest reclamant anonim? N-o să vă vină a crede, dar… pe deputați! Pe deputații Adunării nobililor. Anonimul autor acuza elita basarabeană că ea „urmărea îmbogățirea”, ci nu „binele poporului și ordinea”, în tendința ei nestăvilită spre propriul profit. Autorul îl implora pe Benkendorf: „dacă conducerea întinsei Rusii” nu va interveni în situația respectivă, ci doar va aștepta denunțuri din teritoriu, „nu încape vreo îndoială că abuzurile nu se vor opri… niciodată”.

Cu nouă ani mai înainte, în 1822, la zece ani după încorporarea în componența Rusiei, țarul Alexandru I a primit o analiză, întocmită la porunca sa, de miniștrii de interne și de externe Viktor Kociubei și Karl Nesselrode. Este incredibil și jenant, dar raportul intitulat «О состоянии умов интеллигенции Бессарабии» -„Cu privire la starea de spirit a intelectualității din Basarabia” - nu-i recomanda statului rus să cheltuie mijloace pentru a-și consolida pozițiile în Basarabia, deoarece intelectualii de aici, adică boierii, funcționarii, probabil și clericii, se dușmănesc între ei, bârfesc, se acuză reciproc și se denunță unii pe alții în așa măsură, încât nu e nevoie să fie trimiși agenți-informatori de la Petersburg.

Ne simțim acum rău și inconfortabil, pentru că nu mai avem cui și unde să ne plângem! Nu-l avem deasupra noastră nici pe sultanul turc, nici pe regele român, nici pe împăratul austriac, nici pe țarul rus și nici pe Secretarul general al CC al PCUS. Nu ne rămâne decât să mizăm pe noi înșine! Este dificil, este neobișnuit, de aceea elitele noastre politice s-au pus pe căutat noi arbitri supremi ba la Bruxelles, ba la București, ba la Moscova, ba la Washington.
Atâta timp cât ni se inoculează speranțe deșarte în „adevărul adevărat” care este depozitat oriunde, numai nu în Republica Moldova, nu vom avea nici politicieni onești, nici funcționari incoruptibili, nici o medicină normală, nici un învățământ de calitate. Nu vom avea o economie viabilă, o știință avansată, o cultură elevată. În ultimă instanță, nu vom avea un stat funcțional. Un stat în care oamenii să creadă, un stat pentru care cetăţenii lui ar fi gata nu numai să muncească cinstit, dar să şi se jertfească, de va fi nevoie. Un stat pe care nimeni să nu vrea să-l părăsească, pentru că acest stat îi asigură o viaţă decentă, îl apără de necazuri şi primejdii, arată tinerei generaţii măcar unele perspective clare. Un stat, despre care cetăţenii lui să spună că-l iubesc, deoarece dragostea de ţară, vorba lui Eminescu, este un zid ocrotitor, la care se opresc şi duşmanii, şi intenţiile, planurile, pornirile, proiectele duşmănoase, antipopulare, fie ele din afară, fie din interior.

N-aș vrea pentru nimic în lume ca un atare scenariu trist și sinistru să fie transpus în viață. Pentru că, la fel ca și majoritatea compatrioților mei, îmi iubesc poporul și pământul. Iar acest popor a meritat o viață bună pe acest pământ spălat de secole de sudoarea, sângele și lacrimile strămoșilor noștri.
Această nenorocită epidemie își va termina odată și odată marșul, măsurile de restricție vor fi anulate, viața normală va fi reluată. Dar trebuie să tragem învățămintele de rigoare din cele întâmplate. Autoritățile ar trebui să nu mai fie o sperietoare pentru oameni, ci o călăuză spre un viitor mai bun decât prezentul. Trebuie să ieșim din această încercare mai tari, mai buni, mai drepți, să ne dăm seama că suntem cu toții împreună un popor și nu avem ce împărți între noi. Țara noastră e mică și dacă ne apucăm s-o împărțim, s-ar putea să nu mai rămână nimic din ea. Adică, să nu mai rămână nimic din noi.

Academician Valeriu Pasat





 

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus