…de ce eu, de ce familia mea?

„…de ce eu, de ce familia mea?”, repetă Mihăiţă pe întreg parcursul dialogului nostru. Un dialog acceptat de el cu mare greu şi cu multe ezitări, pentru că ceea ce ne-a divulgat este taina care i-a măcinat şi continuă să-i macine sufletul cuminte de copil.
„La început viaţa mea părea frumoasă – în familia noastră domina un spirit de fericire şi bună înţelegere, dar la un moment dat parcă a intrat tot răul de pe pământ în casă la noi”, îşi deapănă el povestea destinului. Se străduieşte să fie calm, însă este trădat de sclipirea unei lacrimi care îi apare pe geană.
„Aveam şase ani şi bineînţeles că nu ştiam ce înseamnă răul sau sfada, vulgaritatea, sau bătăile, pentru că creşteam cu basmele lui „Ion Creangă” pe care mama mi le spunea înainte de somn şi eram preocupat să mă joc în nisip şi de alte chestii copilăreşti. În acea perioadă a apărut pe lume frăţiorul meu Petrică pe care acum îl iubesc foarte mult şi acum viaţa pentru mine are sens atâta timp cât trebuie să-l cresc pe frăţiorul meu rămas numai cu mine pe această lume”, oftează Mihăiţă.
Apoi continuă. „Odată cu naşterea lui Petrică, în familie au apărut nişte probleme financiare care, se pare, au fost factorul principal ce l-a făcut pe tata un monstru.
Banii câştigaţi de tata erau folosiţi pentru fratele meu, care de mic avea ceva probleme cu căile respiratorii, iar pentru tratament se cheltuiau mulţi bani, nici nu ne ajungeau… Astfel, mama a fost nevoită sa împrumute de la nişte rude 1500 de lei, pentru a merge la tratament cu Petrică. Tata lucra la o uzină de materiale de construcţii din sat, iar mama stătea acasă cu frăţiorul. O duceam greu, uneori ne lipsea pâinea de pe masă, dar le înfruntam pe toate, mama fiind o fiinţă puternică care lupta pentru binele nostru”.
Şi din nou apare lacrima ceea, de durere şi obidă, pe geana strivită de o amintire tristă, tristă de tot. „Îmi aduc aminte de acea zi de miercuri, care a fost şi va rămâne coşmarul vieţii mele. Era luna decembrie, o seară extrem de friguroasă. Stăteam cu mama şi cu frăţiorul la gura sobei, la lumina opaiţului, aşteptându-l pe tata de la lucru. Într-un târziu apăru… Intrase în casă băut, rar îl văzusem în aşa stare. A strigat la mama să-i pună ceva pe masă. Aveam nişte pâine uscată, pe care mama o pusese deasupra unui castron, ca să se facă mai moale la abur, şi nişte untură într-o tigaie la încălzit. După cinci minute de tăcere tata s-a aşezat la masă şi, văzând ce i se pune dinainte, a început să strige cu cuvinte urâte la mama şi o stropi direct în faţă cu untura fierbinte din tigaie. Mama a căzut jos şi se zvârcolea de durere, iar el s-a năpustit asupra ei, lovind-o puternic şi neîncetat cu pumnii în cap”.
Mihăiţă îşi încleştă involuntar mâinile, de parcă scena groaznică se desfăşoară chiar în momentul în care îmi vorbeşte despre ea. „Văzând ce i se întâmpla mamei, am început să plâng, să ţip, frăţiorul meu răcnea şi el, iar tata, văzând că noi ne-am agitat atât de tare, m-a apucat de după cap şi a deschis uşiţa de la sobă ameninţându-mă că mă bagă cu capul în foc, dacă mai scot vreun sunet. Pe podea, mama gemea de durere, plină de sânge, iar monstrul căruia i-am spus până atunci „tată” striga întruna că el aduce banii în casa şi că trebuie să îl întâmpinăm cu mâncare caldă şi bună. Între timp, auzind certuri şi strigăte de groază, vecinul nostru Viorel a început să bată la uşă. Tata, speriat, a luat-o pe mama, care îşi pierduse deja cunoştinţa, şi a târât-o pe jos în camera vecină. I-a deschis uşa vecinului şi l-a întrebat ce doreşte, iar Viorel s-a interesat ce se întâmplă la noi. Tata a spus că cel mic plânge pentru că îi făcuse baie… Venind înapoi, turbat de băutura care îşi făcea efectul în organismul său, a început din senin să mă lovească cu mătura peste cap, în spate, unde năpădea, până am leşinat”.
Privirile lui Mihăiţă au devenit fixe, de parcă o anticipaţie i-a imobilizat întreaga fiinţă. „Dimineaţă m-am trezit cu echipajul de urgenţă la patul meu. Am fost dus la spital, iar acolo, deodată, am presimţit că ceva nu e în regulă şi am întrebat unde este mama, unde este frăţiorul meu, dar o asistentă mi-a spus că ambii sunt bine”.
Pe faţa lui Mihăiţă curg şiroaie de lacrimi. Plânge în hohote şi îmi dau seama cât de copil este şi cât de singur e pe această lume. Plânge cu durere timp de vreo trei sau patru minute, după care continuă: „Doamna medic s-a apropiat de mine şi mi-a spus trist şi cu un zâmbet forţat că mama se află la spital la Chişinău şi când se va face bine va reveni din nou la noi. Atunci inima parcă îmi şopti că mama nu se va mai întoarce.
A trecut un an şi jumătate în care zi de zi întrebam unde este mama, când va veni şi într-o zi psihologul care se ocupa de starea mea şi a frăţiorului, ne-a spus că „mama este şi va fi mereu alături de voi, păzindu-vă de acolo de sus”.
Privirea lui Mihăiţă alunecă spre cer. „Am plâns enorm de mult. Anii de clase primare de la orfelinat au fost ani negri în care visam mereu s-o mai văd măcar o dată pe mama, dar acest lucru îl puteam face numai uitându-mă la pozele ei”.
Într-un sfârşit, Mihăiţă dezvăluie finalul acestei tragice întâmplări.
„Eu leşinasem pe pat, iar fratele meu mai mic, fiind flămând şi, îndurând frigul ce se lăsase în casă, plângea întruna. Mama zăcea în camera vecină. Tata, care chiar s-a dovedit a fi un monstru, o mai şi violase acolo jos, în urma cărui act mama a decedat. El, speriindu-se, a fugit de acasă spunându-i unui vecin să cheme urgenţa la noi acasă. Nu am văzut-o pe mama decedată, deoarece a fost înmormântată de vecini. Rude nu aveam în Moldova, iar bunicii mei îşi pierduseră vieţile într-un accident rutier. Astfel, eu cu frăţiorul am ajuns la orfelinat, iar tata – la închisoare, condamnat la detenţie pe viaţă”.

…Mihăiţă tace şi mă priveşte intuind reacţia mea la cele povestite. Nu ştiu ce-mi veni să-l întreb dacă are planuri de viitor.
„Încă nu pot trece peste coşmarul care s-a abătut asupra familiei noastre, este imposibil să uiţi aşa ceva. E atât de apăsător gândul că nu mai ai nici mamă, nici tată. Dar un lucru nu-l pot înţelege: de ce eu? de ce familia mea?
Singura parte frumoasă a poveştii mele de viaţă este că Petrică, fratele meu, creşte sănătos, a început deja să meargă la şcoală şi sunt cel mai fericit când ştiu că nu va creşte lângă un tată violent, ci doar alături de un frate iubitor şi puternic, pentru că am ambiţia de a supravieţui”.
Ştiind că voi publica această destăinuire, Mihăiţă m-a rugat să nu pun poza lui. „Puneţi una care să reprezinte toţi copiii obidiţi de soartă”, mi-a propus el timid.

Sergiu Vatamaniuc,
elev la Liceul teoretic din s. Balatina, r-l Glodeni,
voluntar la Centrul tânărului jurnalist din RM