Timpul.md

Opinii & Editoriale 7 Mai 2018 | 08:06

De ce nu se vorbește românește în Basarabia

Istoria – o știm cu toții – se repetă prin tot ce are ea mai prost și mai abominabil. Există circumstanțe și legislații obiective care fac, dincolo de voința noastră, ca evenimentele să se deruleze într-un sens, și nu în altul. Factorul subiectiv, adică intervenția acestui factor, în desfășurarea evenimentului istoric, nu e neglijabil doar numai atunci, când din istorie se trag învățăminte, când voința colectivă a națiunii nu e paralizată de vicisitudinile acestei istorii.

Odată învinsă, voința colectivă, vocația unui neam de a supraviețui și a se autoafirma, transformă națiunea într-o anexă a popoarelor mai puternice, îi modifică și alterează însuși fondul ei genetic.

Unitatea politică, geografică, economică, culturală și, dacă vreți, morală a conștiinței naționale e în funcție directă de unitatea lui de limbă. Fiindcă unitatea de limbă înseamnă unitatea națională de suflet, fără de care un popor se transformă într-o simplă adunătură de subiecte biologice. Prevenirea unei asemenea perspective de degradare națională este una din obligațiunile fundamentale ale statului. Ajunși la această concluzie, ne vedem impuși să ne întrebăm: în situația concretă de astăzi, care Stat își asumă răspunderea pentru destinul unității de limbă și de suflet a românilor moldoveni din stânga Prutului?

Statul român? Oricare ar fi declarațiile publice și intențiile ezoterice, actualul Stat român nu poate stopa procesul de denigrare lingvistică din Basarabia. Din simplul motiv că românii din Basarabia nu sunt cetățeni ai Statului român, ci cetățeni ai altui Stat – Republica Moldova. Firesc ar fi că anume acest Stat românesc (nu vom discuta aici validitatea lui, din ce rațiuni politice a fost creat, dacă a fost creat – aceasta e o altă problemă, să continuăm discuția pornind de la situația că statul ca atare există) să se îngrijească de limba națională a poporului. Cum își onorează datoria în cauză Statul moldovenesc, proaspăt creat? Să încercăm a răspunde la această întrebare prin a reaminti faptul că noul Stat apărut pe harta politică și geografică a lumii – Republica Moldova – continuă să se conducă de o legislație lingvistică, adoptată încă în timpul imperiului sovietic, legislația antinațională a fost elaborată nu pentru a servi unui stat independent, ci unei colonii a odiosului imperiu. Firesc ar fi fost că odată cu adoptarea simbolicii naționale, ori în cel mai rău caz, odată cu Declarația despre Independența Republicii Moldova să fie abolită vechea legislație antinațională și să se adopte o nouă legislație, care ar exclude batjocorirea limbii române din partea oaspeților nepoftiți ai istoriei noastre.

Acest lucru nu a fost făcut și să nu ne hrănim cu iluzia că va fi făcut în viitorul apropiat, dacă punem în calcul orientarea politică actuală a guvernanților din Capitala celui de-al doilea Stat Românesc. Dezavuată, deși stângaci prin declarațiile politice, adică prin vorbe, românofobia continuă a fi stimulată prin fapte în activitatea economică și politică de zi cu zi.

Astfel s-a creat un Stat, ai cărui cetățeni posedă o conștiință națională deformată și în loc ca această conștiință să fie corectată, readusă la firesc se procedează la proliferarea stărilor de spirit antiromânești prin cele mai diverse metode.

Pentru a avea în față toate datele probleme, e necesar să vorbim convențional, despre, cel puțin, două mari categorii de cetățeni ai Statului moldovenesc de astăzi: românii majoritari și neromânii minoritari. Nu-i vom numi pe ultimii rusofoni, termenul fiind neadecvat și din motivul că și o bună parte a românilor majoritari sunt vorbitori de limbă rusă. În mod normal, Statul ar trebui să aibă o atitudine diferențiată față de aceste două categorii de cetățeni. Formarea unei conștiințe naționale românești unitare cere din partea Statului valorizarea ambelor extreme față de cetățenii lui – toleranța și intoleranța.

Ne convingem, pe zi ce trece, că Statul, așa cum este edificat și înțeles la Chișinău, manifestă în problema limbii, eufemistic vorbind, o indolență totală. Unele măsuri întreprinse chiar și la nivelul președinției, sunt abil sabotate nu numai de către minoritari, dar și de către românii basarabeni cu conștiința națională sovietizată. În situația creată, Statul nu-și manifestă voința politică pentru a-și apăra interesele, acceptă inacceptabilul: funcționari ai limbii altui Stat în spațiul său politic, geografic, economic și cultural. Limba este înțeleasă și tratată la Chișinău ca un simplu cod comunicativ, ca un decor etnografic, dar nu ca un element de bază al statalității.

Am început reflecțiile de față cu afirmația că istoria – prin tot ce are ea mai abominabil se repetă. Să medităm puțin asupra acestui adevăr.
Revista de arte, litere și filozofie „Criterion”, redactată de asemenea mai personalități ale gândirii românești ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc., publica în nr. 67 din 1935, articolul lui Octav Șuluțu „Limba românească în Ardeal”, consacrat examinării situației limbii române în Ardeal, după 16 ani de la Unire. Problemele abordate fac dovada unor similitudini perfecte între ceea ce se întâmplă în Ardealul maghiarizat din perioada interbelică și Basarabia rusificată de la sfârșitul mileniului doi. Una din condițiile la care ajunge autorul este următoarea: „Refuzând să se învețe și să ne vorbească limba, ungurii dovedesc rea-voință față de statul care-i adăpostește. Pentru că dacă ungurii sunt de naționalitate străini, în schimb ei sunt cetățeni ai Statului român”.

Concluzia de mai sus este valabilă și pentru Statul moldovenesc de astăzi, în formula lui de la Chișinău. Dacă Republica Moldova este într-adevăr Stat, atunci de ce acest stat tolerează la infinit atitudinea profund ostilă minoritarilor neromâni față de limba lui? De ce o bună parte a cetățenilor lui nu-i vorbesc limba, dar se folosesc în viața publică și cea cotidiană de limba altui stat? Statul moldovenesc n-a însușit, n-a definit și n-a pus în aplicare noțiunea de bun cetățean. Nu vom defini-o nici noi aici, însă suntem convinși că a fi un bun cetățean înseamnă a fi, cel puțin, loial față de Statul care te adăpostește, înseamnă a-i respecta instituțiile și opțiunile publice și naționale. A fi ostil acestor instituții și opțiuni înseamnă a fi ostil Statului, iar a fi ostil Statului înseamnă a suporta și consecințele respective ale acestui Stat. Dacă un cetățean pângărește simbolica națională, acestuia i se intentează un proces penal conform legislației în vigoare. Dacă un cetățean pângărește și batjocorește limba națională, lui nu i se întâmplă nimic, fiindcă nu există nicio legislație care l-ar face responsabil de acest act. De ce, dacă, mergând pe stradă, un cetățean împroașcă cu noroi drapelul Statului, el este reținut de poliție, dacă același cetățean batjocorește și schilodește limba națională, el nu este observat de nimeni?

Funcționarii publici și specialiștii din economia națională care nu cunosc limba Statului motivează această necunoaștere prin timpul puțin ce li s-a oferit pentru învățarea ei. Argumentul dat e un simplu moft, un joc pueril. Să judecăm simplu, poate nu vor normal să învețe câteva sute de cuvinte în patru ani (din 1989, când a fost adoptată legislația lingvistică și până în prezent?) Poate! Dar dacă n-au făcut-o, atunci care-i concluzia? O găsim formulată destul de limpede în articolul menționat mai sus: „Dacă funcționarii minoritari n-au învățat încă românește înseamnă: sau că sunt imbecili, sau că sunt dușmani ai Statului român. Și Statul nu poate fi servit nici de imbecili, nici de dușmani. Reaua voință a celor care nu ne-au învățat graiul se extinde în mod firesc și asupra serviciului, al cărui bun mers îl va sabota. Un dușman nu poate să ne servească țara cu plăcere”. Meditează oare asupra acestui adevăr ceea ce se află în fruntea Statului de la Chișinău?

În această ordine de idei se cere decelat următorul adevăr: vina cea mai mare a Statului moldovenesc constă în faptul că el admite și tolerează – ca să nu zic stimulează – folosirea în viața publică a altei limbi, paralel și în locul limbii naționale. Legislația lingvistică în vigoare garantează minoritarilor acest drept fără nicio condiție, situație care reduce la zero eforturile de afirmare a limbii Statului. Admiterea unei a doua limbi în viața publică face, în condițiile noastre, inutilă limba română. Poți să nu cunoști niciun cuvânt în limba națională și să nu simți niciun disconfort, ba chiar poți ocupa și alte funcții de răspundere în Stat. Dacă, să zicem, în Franța ai muri de foame dacă n-ai cunoaște limba franceză, în R. Moldova necunoașterea limbii oficiale îți garantează dreptul de a fi ministru.

Cetățenii din categoria minoritarilor nu vor vorbi niciodată limba Statului atât timp cât aceștia, în contact cu românii majoritari (pe stradă, în magazin, la serviciu etc.), vor folosi limba rusă, și nu limba oficială a statului. Dacă, să zicem, unui minoritar, ce nu ne cunoaște limba, care e angajat în serviciu, în sistemul financiar-bancar, Statul îi pune la dispoziție formulare perfectate în două limbi, acest funcționar n-o să „observe„ niciodată limba română și se va folosi în continuare de cea de-a doua limbă, și nu de limba oficială. Iată de ce se impune cu desăvârșire eliminarea acelei de a doua limbă din viața publică. În instituțiile Statului – dar absolut în toate instituțiile – nemaivorbind de Parlament și Guvern, precum și pe stradă, în magazine, transport etc. trebuie admisă o singură limbă – limba oficială a Statului. Aceasta ar fi o măsură drastică, dar pe deplin justificată și legală.

Firește, o asemenea măsură ar crea pentru minoritari un anumit disconfort, dar acest disconfort, va fi provizoriu, durata lui va depinde de fiecare individ, de loialitatea lui față de Stat, de dorința lui de a se integra în stat și de a-l servi ca bun cetățean. Să nu uităm că băștinașii români au suportat decenii la rând acest disconfort și nu în altă parte, dar aici, la ei acasă, când peste tot li se impunea „în mod benevol” limba rusă.
Și mai este un argument care ar justifica o asemenea soluție.
Populația majoritară română din Basarabia nu poartă nicio vină față de minoritarii veniți aici nepoftiți. Nici nu le datorăm lor absolut nimic, nu noi i-am colonizat și nu le-am batjocorit limba și ființa națională. Nu noi, ci ei au făcut acest lucru, și pentru a-și răscumpăra această uriașă vină istorică ar trebui să suporte și un anumit disconfort.

Pentru toate - și pentru cele bune, și pentru cele rele – se plătește. Iar prețul trebuie să-l fixeze Statul.
„Materna”

24 august 1993 

Fragment din cartea „Ultimul editorial”, 2017

Pe aceeaşi temă

Versiune completă web Înapoi sus